Blog Widget by LinkWithin

Money, money

joi, 25 noiembrie 2010

Am o relatie libertina cu banii mei - eu ii las in plata domnului si ei ma lasa de izbeliste. Nu prea stiu de unde mi se trage, dar nu nu sunt genul care economiseste, sau care isi calculeaza ultimul leu.
Am grija, bineinteles, sa imi platesc darile lunare, dar in afara de asta, Dumnezeu cu mila.

Sa nu se inteleaga gresit, nu sunt o risipitoare si nici nu fac cumparaturi din impuls. De exemplu, hainele, pantofii si alte accesorii  sunt parte dintr-un sistem complex, organizat dupa principiile asortarii culorilor, materialelor si ocaziilor. Ce cumpar se asorteaza cu ce am deja, si toate sunt asa de la locul lor ca pot fi purtate imediat (si chiar sunt, n-am inteles niciodata oamenii care isi cumpara haine si le tin in sifonier). Cartile si muzica sunt in sisteme mai putin riguroase, dar sunt reguli si acolo.

Oricum, de obicei "vanez" diferitele achizitii pe perioade mai mari sau mai mici, in functie de "valoarea investitiei".
Si da, investitiile pot avea si valori destul de mari - prefer sa dau mai multi bani pe un lucru de calitate si care sa reziste - cum era aia ? suntem prea saraci ca sa ne permitem lucruri ieftine ? Nu mai bine dau mai multi bani la chirie, dar cel putin imi place casa in care stau ? Nu mai bine merg cu taxiul in toate partile, chiar daca ma costa nerezonabil de mult ? Si tot asa. Cumpar confort, dupa cum cred ca am mai scris in alt post.

Mai pe scurt: banii sunt pentru mine un mijloc, nu un scop. Asa ca desi de regula, dupa cum ziceam, eu si banii ne ignoram reciproc, in momentul in care ma impiedica sa ajung la confortul ala de care ziceam, incep sa ma enervez.

Am facut ditamai introducerea asta ca sa impartasesc speranta mea necontenita catre bugete de calatorii nelimitate, sau cu limite foarte largi. Vreau sa stau in camera cu baie, hotelul sa fie in centrul orasului sau langa plaja, dupa caz, sa ma duc in tot felul de excursii, sa imi iau un ghid - da, da, sa fiu un turist rasfatat si fara grijile cotidiene de acasa ! La naiba, cine se duce in vacanta sa gateasca si sa spele vase ? Not me ! Nu vreau sa imi planific zborul low-cost cu nu stiu cate luni inainte, sa imi fac milioane de calcule si variante, sa consult milioane de optiuni si cate si mai cate.
Vreau, foarte tare, sa se ocupe altcineva de toate deciziile astea ! Ma rog, probabil ca din cauza ca ma ocup in mod curent cu luatul de tot fel de alte decizii, la serviciu, pentru preocuparile mele personale vreau ca totul sa mearga altfel, mult mai usor,

Acestea fiind zise, dupa ce-am trecut prin furcile caudine ale planificarii calatoriei, ma duc la Londra - una din cele sau chiar cea mai scumpa metropola din lume.
Stimate buget, be afraid, be very afraid !

Read more...

Gaudeamus, igitur

luni, 22 noiembrie 2010

Daca bruma de latina care m-a chinuit in liceu ma mai tine inca, cele de mai sus inseamna "sa ne bucuram, deci".
Ma bucur deci corespunzator de vizita pe care am facut-o azi [ieri, duminica, fiindca scriu in creierii noptii] la Gaudeamus. Sigur, ceata cat cuprinde, destul de frig si conform asteptarilor de aglomerat - dar bine, nesperat de bine. Am bifat anul asta amandoua targurile mari de carte, desi n-am mai fost la unul de cand eram in facultate.

M-am dus azi fiindca m-am surprins joi citind in cateva ore +350 de pagini ale vol 2 din prima parte a trilogiei Millenium/ Stieg Larsson. Zic ca m-am suprins nu fiindca n-as fi in stare de asa performante (da, is si modesta :P) ci fiindca dupa cum incepuse, nici "thrillerul", nici "economicul" nu prea ma atrageau. Dar m-a prins pana la urma, si am incheiat lectura in ritm alert chiar. Asa ca m-am hotarat, inclusiv la instigarile entuziaste ale prietenilor twitteristi, sa imi procur si celelalte 2 parti ale trilogiei. Pretul insa, in jur de 8-900.000 de lei vechi, pentru fiecare volum, m-a cam speriat.
Cum ii spuneam si prietenei mele, daca as fi gasit redus macar pana la 600 de mii si tot as fi fost mai multumita. Asa ca in spiritul bucuriei, cand am reusit sa le cumpar pe amandoua cu 800 de mii mi-a cam venit sa topai :D

Si de asa incantare, desi nu chiar intentionam asta, am cam dat iama in buget: mi-am luat 2 Rodici (de fapt o singura carte in 2 volume), o carte care se cheama "Londra e cel mai frumos oras din America", "The World by Clarkson" ("Top Gear" Clarkson).

Achizitia zilei, total neasteptata, a fost "Agatha Christie - Jurnalul secret". Mai auzisem de carte, dar cred ca am tot confundat-o cu autobiografia, care nu ma atragea foarte tare. Dar am descoperit ca sunt de fapt notele Agathei, carnetele de notite pentru multe dintre cartile ei, descoperite acum cativa ani. Ce sa va spun, am facut ochii cat cepele cand am vazut. Abia astept sa vad despre ce e vorba, ABIA ASTEPT. Ma rog, va trebui sa mai astept un pic, fiindca i-am imprumutat-o prietenei mele.

Oricum, nu e ca si cum n-as avea ce citi :D Cum ziceam, sa ne bucuram, deci !

Read more...

It's not personal

duminică, 21 noiembrie 2010

 ... it's businesss.

The hell it isn't, the hell it is ! Aproape ca as incerca o expresie si mai violenta, asa de tare nu-s de acord. Nu stiu cine a inventat asta - Nasul, scenaristul, Mario Puzo himself - habar n-au de nimic niciunul !

Toata lumea nu stie sa zica altceva decat sa nu te mai implici atata, sa nu mai pui atata la suflet, sa nu te mai enervezi sa nu ti mai pese - pentru ca e "just a job", nu ?
Cum sa nu fie personal, cum sa nu-ti pese, cum sa nu acorzi multa, foarte multa importanta cand petreci majoritatea timpului din ziua ta de 24 de ore la serviciu, muncind, cu colegii sau cu clientii .
Cum crezi ca poti tine distanta cand te implici in ceva atat de mult, in sensul de atat de mult timp.
Cum poti sa nu te intereseze daca la sfarsitul zilei sau al lunii sau al anului dupa toate orele alea pe care le ai investit in urma ta nu ramane nimic, sau nu mare lucru, in orice caz.
Sa fim intelesi, nu e vorba aici ca, vezi doamne, n-ai contribuit la profitul companiei si prin urmare buzunarul tau e mai gol, deci nu te duci in vacanta in Hawaii, ci doar in Halkidiki, sau la Hamangia - si de asta chiar te ustura sufletul. Nu, deloc nu e vorba de asta !

Dar te-ai intrebat vreodata cati dintre clientii tai ti-au semnat contractul fiindca ai vorbit si te-ai purtat frumos cu ei ? Ca in afara de specificatiile tehnice, i-ai intrebat ce le mai fac copii, ce-au facut in week-end sau unde pleaca in vacanta ? Poate pentru ca si ei sunt oameni, nu doar joburi sau contracte ?
Sau te-ai intrebat vreodata de ce ai ramas cu un gust amar, chiar daca firma ti-a dat bonusul trimestrial, in timp ce seful tau, desi a autorizat zisul bonus, nu a avut 1 minut sa iti spuna multumesc pentru ca o luna intreaga ai stat peste program ? De ce, chiar daca tot cu ei iti petreci 8 ore pe zi, abia astepti sa iesi la o bere cu colegii ? Poate pentru ca si tu esti om, nu doar o fisa de post sau un responsabil de target ?

Zi ca nu e personal - mai zi acum ca nu e personal si ca nu te afecteaza in cel mai inalt grad. Ca nu iti vezi familia si nu comunici cu prietenii atat cat relationezi cu colegii si clientii tai.
Atunci cum sa nu vrei sa iti iasa lucrurile bine, sa ai satisfactia ca ai facut ceva - bine, foarte bine ! - si nu doar aia ca ai bagat niste bani (mai multi sau chiar mult mai multi) in buzunar. Cum sa nu iti faca placere sa te respecte ceilalti, sa te aprecieze, sa puna pret pe cuvantul si parerea ta - si cum sa nu vrei sa fii tratat mereu asa, din ce in ce mai bine.

Si cum sa nu te apuce spumele - sau depresia - cand proiectul in care ai investit multe ganduri nu ti-a iesit sau a picat in ultimul moment.
Daca esti convins ca te-ai protejat, daca nimic din ce se intampla la munca nu te atinge, daca nu te-ai enervat niciodata, daca nu te-ai dat niciodata peste cap ca sa iti iasa ceva sau daca doar ti-a fost frica sa nu pierzi jobul sau banii, atunci esti un mercenar. Si e foarte ok daca poti trai asa, fara ca lucrurile sa te afecteze.

Eu una nu pot. It's all effing personal to me !

Read more...

The little things

joi, 11 noiembrie 2010

Ca de obicei, scriu din deplasari. Azi, de la Iasi, mai mult decat in trecere (am decolat de pe Otopeni la 11:35, voi ateriza inapoi la 20:00).
Ca aproape niciodata, am avut un vecin de loc super-simpatic.
O varianta mai tanara - si mai bruneta - a lui Richard Hammond (<3, daca stiti ce vreau sa zic) - zambet si puppy-dog eyes incluse. Si aranjat asa, cam la 3 ace si jumatate, suficient cat sa fie foarte pus la punct, dar nu intr-un mod groaznic de pedant.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu una sunt degraba-judecatoare de oameni, dupa micile manifestari ale atitudinii si personalitatii lor. Adica - daca nu esti in stare sa ai grija de propria ta persoana, cum ai putea sa te comporti bine cu alte lucruri/ alti oameni de care nu esti asa interesat.
Am descalificat scurt si fara drept de apel, din diferite situatii sau circumstante, barbati si femei deopotriva cu deficiente de igiena personala sau de tinuta - nu intru in detalii, ca nu vreau sa sperii pe nimeni.
Femeile par sa se descurce mai bine la capitolul asta - cred ca natura ne-a dotat cu al 6-lea simt al privitului atent in oglinda cand iesim din casa. Asa ca am vazut mai rar, desi cu exceptii notabile si cu efecte devastatoare, femei care sa iasa in lume cu aparitii neigienice, cu haine de culori alandala sau materiale nepotrivite ocaziei, cu pantofi nepotriviti sau neingrijiti. [Desi am ras mult timp si cu rautate, chiar daca pe ascuns, de o doamna cu rochie de satin alb si pantofi si ciorapi negri, la o sindrofie care nu era nunta ei, in toiul iernii.]
Am vazut in schimb, si inca in cercuri cu destule pretentii, barbati imbracati la patru ace cu unghiile netaiate sau cu pete de sos pe cravata de la ultima cina fastuoasa la care participasera. Stiti cum e efectul la asa o imagine ? Ca si cum te duci in audienta la Regina, executi ca la carte toate miscarile protocolare si cand esti in fata ei, gata sa ii saruti mana (ma rog, tehnic, mana nu se saruta...) te apuci sa o injuri de mama si de 7 spite de rubedenii in spate.
Cred ca tocmai din cauza ca modele (cu accent pe o) feminine sunt mai variate, ele sunt si mai ingaduitoare, iar greselile de stil la masculin apar cu mai multa gravitate si stirbesc mult mai mult din prestanta gafeurului.

Ei, ce sa va zic, nu era cazul cu vecinul meu de zbor de azi. A fost simpatic cum si-a slabit nodul de la cravata si si-a desfacut primul nasture cand ne pregateam sa decolam - si cum a avut grija sa refaca integritatea tinutei inainte sa aterizam :)
Plus ca a avut prezenta de spirit sa faca si conversatie (alta premiera, cred) - inca avea si o voce foarte placuta...

Ah, the little things that matter most ! :x

Read more...

Cum a fost, cum a foooost ? (Teaser)

luni, 18 octombrie 2010

Pacaleala :) N-am scris nimic nou. De fapt am scris, am chiar foarte scris despre cum a fost la Riga si despre ce mi-a placut mie pe-acolo - dar nu aici.
Articolul - si pozele - sunt pe cale sa apara, zilele astea. Stati pe-aproape, ca urmeaza linkul :)

Update: Iaca si linkul :) Gasiti aici poze, destul de multe poze, si cateva povesti despre cladirile din Riga.

Read more...

Dor de duca

miercuri, 6 octombrie 2010

Am asa o stare de-as pleca la drum.
Ahm, cum ? ca acum o saptamana maxim nu-mi doream decat sa mai stau si eu pe-acasa. Cred ca am inceput sa sufar de sindromul calatorului, de nu-si mai gaseste starea si ar lua-o din loc intr-una.
Ori asta, ori sa stau acasa in pat si sa citesc.

De fapt calatoria mea e cu tinta precisa: as vrea tare sa ma duc la Londra. Tare-tare. Cu singura conditie sa nu ploua; daca s-ar putea si sa fie soare, nu mi-ar mai trebui nimic.

Fiindca ma asteapta cazne in perioada urmatoare, ma gandisem eu sa fac o acrobatie si sa ma duc macar un week-end, orice-ar fi. Fiindca merit si fiindca pot si fiindca noiembrie e o luna speciala pentru mine. Ba chiar gasisem si niste oferte.
Doar ca la un calcul scurt de eficienta (cum am ajuns, sa adun senzatia intr-o patratica de eficienta...) mi-a dat cu minus. Prea mult efort pentru asa o mica satisfactie. Prea multe calcule, prea multe preparative, prea mult de recuperat pe urma.
Oricat s-ar incarca bateriile in 2 zile pe-aiurea, or sa se descarce in doua ceasuri intr-o luni dimineata, la biroul meu inghetat si de pe care se revarsa hartii si dosare.

Si gata, atat a fost. #Fail, cum as zice pe twitter.

Update: Stiti vorba aia cu "nu zi hop". Ei, in cazul asta s-a aplicat la mine :) Ma duc la Londra, da ? Ma duc. La vreo saptamana dupa postarea asta, cand imi luasem speranta de tot, am aflat de biletele la pret super-redus de la Blue Air. Si cu mari intrebari, daca o sa pot pleca, daca Blue Air o sa mai pluteasca lin dupa nu-stiu-ce incurcaturi juridice, daca, daca, daca... am zis sa-mi iau biletele. Daca nu era sa fie, daca inca n-o fi sa fie, asta e ! sunt niste bani pierduti, dar nu s-o face gaura in cer de la atata lucru !

Read more...

Cum a fost ?

"Cum a fost ?" - asta e intrebarea pe care o primesc de fiecare data cand ma intorc de pe cate undeva. Si zau daca stiu ce sa raspund.
Am avut noroc sa umblu prin niste locuri care trezesc interesul - din 2 motive opuse: ori sunt foarte cautate de turisti si atunci ceilalti sunt curiosi de cum mi s-a parut mie, ori nu sunt prea cautate de turisti si atunci ceilati sunt curiosi oricum.
Destinatiile mele din ultima vreme au fost ambele categorii - America, taramul fagaduintei (desi America e cam mult spus pentru calatoria mea de 3 zile) si cvasi-necunoscuta Letonia, mai bine zis capitala ei, Riga.
Si ca sa ma intorc la ce ziceam la inceput - greu de zis cum a fost. Calatoriile sunt ca lecturile, mi se pare mie. 1000 de oameni pot merge in acelasi loc sau citi aceeasi carte, si fiecare o sa inteleaga altceva.
Mai degraba poti sa te hotarasti cum a fost in functie de cum te asteptai sa fie - ai avut o surpriza placuta, thumbs up, ai fost dezamagit - tough luck. Pun pariu ca daca maine ar merge cineva exact in aceleasi locuri in care am fost eu, evaluarea finala ar fi cu totul alta decat a mea.
Am sa imi dau silinta in zilele urmatoare sa recuperez datoriile "morale" si sa povestesc mai multe - si sa pun si pozele de rigoare.
Da' pana una alta, va spun doar atat, in chip de "teaser": Riga e de fapt un oras medieval, de undeva din Germania-Austria-Transilvania reconstruit, iar America e, pentru mine, un loc de basm.
And on that bombshell, cum ar zice Clarkson, inchid si eu socotelile zilei de azi - sau mai degraba ale zilei de ieri :)

Read more...

Motion sickness

vineri, 24 septembrie 2010

Nu mai stiu de unde a pornit si nu e imposibil sa fie doar ceva contextual. Dar de la o vreme mi se face rau de la mersul cu taxiul. Stiti, cum i se facea rau lui Penelope in „Woman on Top” daca nu era ea la volan.

Dar nu e asta, fiindca nu mi-e tot timpul rau. Aici intervine contextul. Mi-am luat acum ceva vreme un telefon destept, care e asa destept ca are internet pe el si pot imi satisfac dependenta verificand (a se citi "spionand") cate in luna si in stele pe retelele unde am eu conturi. Asta e scopul primordial, restul ca mai citesc un mail, ca ma pot orienta in spatiu sau ca pot sa gasesc informatii vitale fara ajutor in timp tare scurt, astea sunt cu totul neglijabile :P.

Asa ca dis de dimineata, pe la 10, fara macar sa fi baut cafeaua de trezire, ma si vezi in taxi gadiland ecranul telefonului destept, in cautare avida de informatii din vietile semenilor mei. La fel, seara tarziu abia iesita din birou, abia stins ecranul computerului, ca ecranul telefonului destept imi face cu ochiul.

Pana la telefonul destept, timpul in taxi era timp mort pentru mine. Nu pot sa citesc in masina, nici la drum lung, din cauza apropiata cu subiectul de fata. As putea vorbi la telefon – macar si pentru telefoane de verificare cu prieteni si familie. Dar mie oricum nu-mi place sa vorbesc la telefon si vorbitul in spatiul public mi se pare cam nepoliticos. Vorbitul intr-un spatiu public mititel, care contine un public de o persoana cu urechea palnie la conversatia ta e de-a dreptul exhibitionism.

Timpul in taxi era timp de meditatie, ganduri grele despre ziua care tocmai incepe sau tocmai se termina, intrare „in the mood” pentru munca sau pentru odihna, verificat peisajul urban, absorbit starea emotionala, nu intotdeauna pozitiva, a soferului de ocazie, scris in gand posturi pe blog care n-aveau sa vada vreodata lumina internetului, etc etc. Pricepeti, timp mort.

Ei, telefonul destept a omorat timpul mort – sau promitea sa o faca.

Dar natura potrivnica… Ca si acum multa vreme cu cartile in microbuzul de 2-3 ori pe an inspre si dinspre orasul natal, am constatat ca mi-e greu spre imposibil sa citesc de pe telefonul destept in taxi. Nu se intampla chiar de fiecare data – mai degraba seara, cand sunt foarte obosita, din care cauza ma gandesc ca asta ar putea fi o circumstanta agravanta.

Dar la fel de bine poate sa fie starea drumurilor, aparent chiar atat de proasta pe cat ni se pare tuturor. Desi traseul meu zilnic e rezonabil de central si strazile rezonabil de bune. Si chiar daca protestati, va sfatuiesc sa incercati si strazile din orasele de provincie, fie ele si foarte mari – cum am experimentat eu azi, de ma simteam intr-o caruta trasa de cai naravasi si cu osiile (oare?) balanganitoare.

Ar mai putea fi si starea suspensiilor masinilor cu care circul (oare? ma pricep la masini la fel de mult ca la carute); de exemplu, unuia din taxiurile cu care am umblat azi in Iasi ii tremura volanul de-a dreptul si nu ramanea nici macar 5 secunde in pozitia in care mainle agitate ale soferului il tot trageau. Desi marea majoritate a masinilor de la firma cu care merg au mai putin de 5 ani si sunt masini adaptate la traseele si spatiul carosabil bucurestean (Logan, mandria tarii).

Ar mai putea fi si stilul smuls de conducere al multor taximetristi de Bucuresti. Doamne, zici ca-s la raliu cu totii, mai ales de cand traficul s-a mai aerisit un pic. Nu o data i-am zis cate unuia „Nu va suparati, si io ma grabesc, da’ parca as vrea sa ajung acasa, nu la spital”. Trag de volanul ala in toate partile si schimba vitezele de parca maneta aia ar fi un facalet in ceaunul cu mamaliga - doar-doar mai castiga 2 centimetri in trafic.

Unul pe care l-am nimerit de 2 ori intr-o saptamana, dupa ce prima data m-am tinut inclestata de portiera fiindca aveam senzatia ca ori o sa dau cu capul de scaunul din fata, ori daca se chinuieste mai tare o sa ies prin parbriz de-a dreptul, si pan’ la urma i-am zis s-o lase mai moale cu viteza, asta carevasazica imi zice de cum ma urc „mergem tot asa, mai incet, doamna ?”. Afurisitul.

Unul care m-a hurducat intr-o dimineata chioara de devreme ce era in drumul spre aeroport i-am zis „nu va suparati, is si eu un om, nu un sac cu cartofi”. Ala macar a avut bun simt si s-a scuzat temeinic.

Ultimul vitezoman m-a prins cu telefonul in ochi intr-o seara. Cum ziceam, ori unde eram obosita si ma durea un pic capul - si ochii, de la calculator – si cititul in ecranul mititel, in inuneric numai bine nu-mi facea, ideea e ca nu trecusem de primul sfert al drumului ca simteam ca se invart taxiul si strada cu mine. Aveam si stomacul agitat de la cam multa cafea (eram chiar in primele zile dupa concediu si adaptarea la ritmul obisnuit cam grea). Asa ca ma simteam ca si cum as fi facut curse cu liftul in sus si in jos intr-o cladire foarte inalta. Stomacul pendula intre cavitatea toracica si cea abdominala (poate sa fie anatomic imposibil, eu asa simteam).

Asa ca pana la urma, cand treceam in goana peste Magheru ca sa intram pe Maria Rosetti, i-am zis sa mearga mai domol. Si unde nu ma trezesc ca pufneste in ras “cum sa merg incet ??! eu nu pot sa merg incet, de la natura, doamna ! Ia uite cum e semaforul verde si eu sa nu merg repede sa il prindem ??!” Hai nu ma-nnebuni. Stii cum e cu semafoarele astea, neica ? Se pune verde, dupa care se pune rosu, dupa care, ce sa vezi, iar se pune verde. Acuma imi era si rau si imi si sarise tandara – eram aproape un monstru. Zic: “Avem 2 optiuni: ori mergeti mai incet si ma duceti la destinatie in buna pace, ori dvs. alergati dupa semafoare si eu vomit in masina asta asa curata si frumoasa !”. Stiti cum s-a potolit ? Instant ! Aveam impresia ca stau pe canapeaua de-acasa, nu intr-o masina cu sofer turbat. Si de-al naibii: “vedeti ca se poate?”.

Ironia e ca peste doua seri iar am dat de el, si ce crezi ca-mi zice “mergem incet, domnita, sa stiti ca mi-e frica de treaba aia…”. HA !

Asa ca, vedeti, sunt cam nelinistita. Sa fie din cauza mea, sau nu prea ?

Chiar asa, sa am eu telefon destept si sa nu-l pot folosi chiar in situatiile in care as avea nevoie sau chef sa folosesc un telefon destept ?!

Read more...

Spectator la mall (cont)

joi, 23 septembrie 2010

In urma unor repetate excursii in numitul loc de pierzanie, as dori sa institui niste "rules and regulations" pentru spatiile publice*.
Conform acestora, sunt interzise o serie de lucruri si vor fi sanctionati urmatorii:

  • Barbatii care poarta pantaloni stramti sau pana. Nu, nici cei slabi si/ sau tineri nu sunt scutiti de aceasta sanctiune
  • Femeile grasute care poarta pantaloni stramti, mulati sau cu talie joasa
  • Femeile cu tenul inchis la culoare care se vopsesc blonde. Sanctiunea se aplica si chiar va fi dublata in cazul celor care folosesc fond de ten inchis la culoare sau au stat prea mult la plaja (fiindca insista in greseala).
  • Toti posesorii de slapi, fie ei si de piele/ cu paiete. Este permisa purtarea slapilor sport in zone de agrement si doar in aer liber, dar nu si pentru practicarea unor sporturi. 
  • Persoanele cu picioare si sau degete urate sau neingrijite (inclusiv calcaie crapate, unghii urate, murdare sau cu oja sarita) care poarta incaltaminte deschisa. Daca acestia poarta slapi, sanctiunea va fi dubla.
  • Persoanele care stau cu mana in sold, mai ales barbatii mici si grasi. Si femeile.
  • Barbatii imbracati in pantaloni si pantofi sport care insotesc neveste sau prietene imbracate in matase sau satin negru si cu tocuri cui. Respectivele neveste sau prietene vor fi sanctionate triplu, plus pedepsirea cu ne-dusul la mall timp de minim 4 week-enduri consecutive. Barbatii vor fi instruiti sa se asigure ca nevestele sau prietenele oricum nu se imbraca asa, cu exceptia cazului in care au bilete la bal mascat.
  • Copiii cu probleme de vedere care au bretonul mai lung de sprancene. Copiii si parintii lor vor fi sanctionati in aceeasi masura, fiindca nici pe unii nici pe altii nu-i duce capul la mare lucru.
  • Toate persoanele, indiferent de inaltime sau lungimea picioarelor, care poarta pantaloni cu turul lasat sau cu buzunare sub fese (pardon !).
Acest set de reglementari se supune unui proces permanent de revizuire si imbunatatire, pana cand unele atitudini sau tinute vor (re)deveni "(fashion) statement" si nu expresia lipsei unui bun simt sau bun gust elementar.

*Nu va convine ? N-aveti decat. Eu in tara mea proprie si personala, pe care am s-o fabric singura, am sa pun astea in loc de Constitutie.

Read more...

Iar cu antropologia. In aeroport, de data asta

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Sunt iar in aeroport si imi exercit ocupatia favorita de uitat la oameni. Dar azi mi-am cam gasit nasul, fiindca sunt in unul din cele mai mari aeroporturi europene, daca nu cumva chiar cel mai mare - Frankfurt (la un moment dat intrecuse Heathrow, acum nu mai stiu).

Problema cu nodurile astea aeriene - denumite de mine ad-hoc asa - e ca sunt mai rau ca niste furnicare. Ca sa fiu sincera, pe Heathrow n-am experimentat deloc aceleasi senzatii - poate si din cauza ca voiajul era european la ambele capete si circuitele de pasageri mai complicate erau probabil mai degraba in terminalele cu destinatii in America si Asia. Acum, daca ma gandesc bine, la intoarcerea de la Londra am trecut printr-un mic furnicar care implica set complet de pasageri Alitalia, corespunzator de agitati, zgomotosi si... aspectuosi :D
Si daca tot zic de Heathrow - sa va mai zic inca o data ca am adorat cartea lui Alain de Botton - A Week at the Airport, scrisa chiar acolo. Si am in compunere un post despre asta de foarte multe luni de zile - probabil ca nu i-a venit vremea sa iasa la suprafata, dar si cand i-o veni...

La Frankfurt insa experimentez intr-adevar terminalul plecari internationale, in sensul de globale. Ma rog, de fapt e vorba de zona din Terminalul 1 dedicata "US Flights". Pana acum am avut prea putin de-a face cu cetateni americani, iar cu continentul - deloc. Asa ca pentru adevarata diversitate culturala pe care o are natiunea asta nu m-au pregatit nici filmele (apropos, a mai observat cineva ca nu exista echipa de ceva - politisti, criminalisti, avocati, pompieri, doctori - care sa nu reprezinte politically corect diversitatea etnica americana ?). Poate doar filmuletul din consulat la care m-am uitat aproape emotionata in timp ce asteptam la interviul pentru viza. Erau acolo oameni de toate etniile si de toate culorile (nu o zic peiorativ, doar ca in momentul asta nu-mi vine in gand un cuvant mai corect de-atat) - si toti astia ziceau "I am America".

N-as fi crezut asta despre mine, dar resimt un pic de soc cultural (sau emotional?) inca inainte de sa ajung in America. Am mai simtit asta in metroul care m-a dus de la aeroport pana  in centrul Londrei si in care numarul de negri si oameni albi era egal, daca nu cumva chiar in favoarea negrilor. O situatie in care nu mai fusesem niciodata pana atunci.

Sunt niste studii care au stabilit ca suferim toti de o forma de narcisism care face ii placem pe aceia care au aceleasi trasaturi ca noi - e o forma de adoratie in oglinda. Deloc rational, ci pur instictual. Nu degeaba si vorba aia cu " cine se aseamana se-aduna"  - poate sa fie vorba si despre trasaturile fizice si despre cele de caracter.

Povesteam din Riga ca nu m-am simtit deloc diferita pe-acolo - si ca m-as fi putut amesteca usor printre oamenii aia. Ei, in aeroport in Frankfurt, in zona din Terminalul 1 dedicata "US Flights" nu ma simt deloc asa.
Nu neaparat ies in evidenta, dar parca nici nu ma confund cu peisajul (ceea ce prefer sa fac de cele mai multe ori).
Acuma  puteti sa radeti sau sa ziceti cat de gresit gandesc. Sau simt :) Si cand ma gandesc ca vroiam sa scriu mai degraba despre valurile de pasageri si efectul lor asupra vietii aeroportului...

Poate e din cauza ca am avut prea mult timp de stat in aeroportul asta. Ma duc sa-mi iau o cafea, ca mi-e somn si mi-e frig si cele doua stari se accentueaza reciproc.

Read more...

Spectator la mall

miercuri, 8 septembrie 2010

Chelnerii de la restaurantul chinezesc din mall sunt tare priceputi, debarasatoarele nu prea spre deloc, iar patronii chinezi sunt simpatici foc. [Later edit: am mai fost pe urma acolo, ma declar ne-impresionata de toti si nu cred ca o sa ma mai duc curand.]
Cum stau cu fata spre foodcourt, pe canapele de plastic, undeva in stanga e un flacau cu creasta, din aia tepoasa in toata regula. Nu-mi dau seama daca mai e cu cineva - nu mai vad de peretele restaurantului - dar e suficient de agitat cat sa intretina dispozitia unei mici orchestre de alamuri.

Chiar in fata mea sta o pustoaica, iar baiatul de langa ea trebuie sa fie prietenul, desi pare sa aiba mai putini ani ca ea. Vorbesc despre relatie, se vede, fiindca ea are ochii rosii si el are o moaca serioasa.

Undeva dreapta lor e un tip cu fata ascutita si patratoasa in acelasi timp, arata ca un spiridus irlandez pus pe rele. E cu un cuplu - ba nu, stai, fata cu buze rosu turbat e iubita lui. Hmmm, la prima vedere am crezut altfel - cred ca e mai atenta la baiatul celalalt (sta cu spatele la mine si nu vad decat ca are o camasa cuminte) decat la prietenul ei...
Ei ca sa vezi, tipul cu creasta si asta cu barbia ascutita se cunosc; te uita ce lume mica...

Astia mici din fata mea au niste fete trase si dupa ochii ei plecati cred ca se lasa cu lacrimi de despartire. Ciudat e ca discutia si despartirea par sa fi fost ideea ei., dar tot ea plange.

Creasta si barbia au o conversatie animata, ca si cum nu s-au vazut de mult - ooold buddies. Prietena cu buzele rosii e in continuare ochi si urechi la baiatul cu camasa cuminte. Presimt ca scena cu adolescentii in pragul despartirii o sa se repete - doar ca buzele rosii nu au vocatie de victima si totul va fi pe uscat.

Doar ca sfarsitul asta nu-l mai prind azi - vine nota si am si plecat !

Read more...

Cutiuta cu mancare

marți, 31 august 2010

Nu cred ca am fost mare fan al pachetelului cu mancare nici pe vremea cand imi pregatea mama batoane cu unt si cu gem de prune (bleah) - si asta era acu' hat... 25 de ani !
Mai aproape de era noastra, nu stiu exact de cand, insa urasc sa car papornite dupa mine. Orice sacosa fancy sau doar punga de plastic care-mi atarna de maini risca sa se transforme in proiectil. De-a lungul anilor, diversele genti de serviciu pe care mi le-am luat au tot crescut in dimensiuni si implicit volum - doar ca sa ma asigur ca incape in ele tot si nu trebuie sa mai car vreo plasa.
Totusi, nici asa nu reusesc sa ma conving sa-mi iau mancare la pachet. Din milioane de motive: dimineata sunt prea adormita si uit, sau trebuie sa ma duc la vreo intalnire si nu pot sa ma duc cu cutiuta cu mancare dupa mine, sau prefer sa-mi iau cumpar de mancare in drum spre birou, sau si mai bine sa vina ea, mancarea, direct in birou. Mai ales ca n-avem sala de mese, sau bucatarie sau macar un cuptor cu microunde - asa ca de obicei mananc pe birou, mancarea rece sau cel mult incalzita cu apa calda (nu intrebati).
Mancarea chinezeasca sau pizza insa nu sunt nici cele mai sanatoase preparate si in plus, te si saturi de ele repejor. Asa ca uneori, cand ma mai apuca entuziasmul culinar si imi fac de lucru in bucatarie - si preparatele se preteaza la asa ceva, imi iau mancare de-acasa.
Dar vezi cum e universul, subtil, de incearca sa-ti vare pe gat concluziile de care trebuia sa te prinzi de mult. Asa ca nu e data cand imi iau ceva mancare gatita la mine cand sa nu se intample vreun accident - sa se rastoarne ceva, sa curga ceva - in ambalaj sau din ambalaj sau pe langa ambalaj.
Cum ar fi azi cand cei 3 stropi de sos dintr-o cutie pe care o credeam ermetica s-au intins prin geanta mea.
Noroc de un dosar cu sina si de un marker care s-au pus in calea dezastrului complet.
Nu cred ca o sa-mi mai iau mancare de-acasa prea curand...

PS Daca are cineva vreo idee despre cum as putea rezolva in mod constant si consistent problema pranzului zilnic, patria ii va fi vesnic recunoscatoare !

Read more...

Transport public, vorbe straine si o pisica neagra (Riga 2)

duminică, 29 august 2010

In prima seara in Riga, plecata in recunoastere, am mers pe jos pana in centru. A fost ok, ca nu eram asa obosita si am si putut vedea orasul un pic. Apropo, descrierile hotelurilor care se declara aproape de centru sau de un punct anume, trebuie luate aproximativ. In afara de asta, cand mie imi zice receptionera ca am de mers 15 minute pana in centru, inseamna ca o sa-mi ia de fapt jumate de ora sa ajung...

A doua zi, data fiind tropaiala din seara de dinainte si durerea de picioare care i-a urmat, mi-a mai venit mintea la cap si am intrebat la receptie de un autobuz sau asa ceva. Trebuia sa ajung la gara centrala, peste care s-a asezat un centru comercial, in incercarea de a da un aer mai modern cladirii si imprejurimilor. De fapt cu centrul comercial aveam treaba - ca sa rezolv o problema cu aparatul foto. Asa am descoperit ca pana la gara aveam autobuz direct, care mai si trecea pe langa centrul vechi. Cum mai mult pe acolo mi-am facut veacul, bucuria mea. Am mers cu troleul in Riga cat n-am mers intr-un an in Bucuresti, fara exagerare. Si pe jos la fel, dar despre asta in alt post.

Simplu cu troleul in Riga - se cumpara bilete de la sofer, care sunt un pic mai scumpe decat cele cumparate la chiosc; am citit ca se pot cumpara si cartele (autobuzele sunt dotate cu cititoare), dar nici ca am vazut vreun chiosc. Nici nu l-am cautat prea tare, ce-i drept. Daca vreti sa faceti ca mine, e de preferat sa aveti marunt - pe mine o tanti soferita m-a boscorodit in toata legea, minute bune, daca nu cumva m-a si injurat, profitand ca nu intelegeam. Pana la urma i-am dat doar ce aveam marunt in buzunar.

Sambata am experimentat si controlul biletelor in autobuz - ca doar ce ma gandisem ce se intampla oare daca omul nu-si ia bilet. Controlul se intampla asa: autobuzul opreste in statie, controlorii se urca, se inchid usile inainte sa coboare cineva, se controleaza biletele/ cartelele calatorilor (controlorii au si ei cititoare) si abia pe urma poti sa cobori. In troleul meu n-a fost nimeni fara bilet, deci n-am aflat cursul actiunii in cazul asta.

Sambata a fost o zi ciudata totusi. Ma pregatisem mental sa ma duc la Jurmala (zona de plaja, de la Marea Baltica), dar cu norii de dimineata si ploaia neprietenoasa pe care au adus-o, m-am gandit ca mai bine stau cuminte la o terasa cu o cafea buna. Doar ca de, socotelile se mai si schimba - a iesit soarele si m-am hotarat sa fac pana la urma plimbarea pana la Jurmala.

La Jurmala poti sa ajungi cu un vaporas - care are o singura cursa pe zi, cu microbuz care pleaca de undeva de la gara centrala sau chiar cu trenul. Din motive de comoditate, fiindca eram chiar acolo, m-am hotarat sa merg cu trenul.

Trenul de Jurmala e un fel de personal de-al nostru care merge, nu stiu, intre Constanta si Mangalia si opreste des, in fiecare halta. Din pacate, nu m-am inteles cu doamna care ne-a controlat biletele. (Si vreau sa zic controlat, in sensul ca a facut turul vagonului dupa fiecare halta, adica la 7-10 minute). Desi nu vorbea engleza, cred ca a inteles ce vroiam fiindca mi-a cautat in dosarul ei diagrama cu traseul si mi-a aratat la ce ora ajungem. Dar, ori eu n-am inteles exact ce mi-a aratat, ori trenul a avut pur si simplu intarziere - ideea e ca am coborat in alta parte decat era cazul.

M-am gandit eu ca e ceva gresit, fiindca totul era cam prea pustiu - n-am vazut mai mult de 30 de persoane pana sa ajung catre plaja, cu tot cu mosulica vanzator de zmeura si coarne. Si oricum, peisajul arata mai mult a Sinaia, decat a Mangalia...

Dar am ajuns la plaja, mi-am cumparat o sticla de apa pe care am baut-o rapid, fiindca deja soarele iesise de tot din nori si era fierbinte - ora 4 dupa-amiaza, ce vreti. Dupa vreo jumate de ora de copt pe o banca la soare, mi-am dat seama dupa un panou la vreo 200 de m distanta ca nu sunt chiar unde credeam eu. Ceea ce mi-a si confirmat fata de la chioscul de pe plaja de unde mi-am luat urgent a 2-a sticla de apa.

Aveam 2 optiuni - sa ma intorc pe unde venisem, sa astept trenul si sa ma intorc in ora sau sa ma duc pana in... echivalentul Mangaliei, sa dau o tura pe-acolo si dupa aia sa iau trenul si sa ma intorc in oras. Am intrebat-o fata de distanta pana in Mangalia locala si mi-a zis ca 15-20 de minute de mers ar trebui sa fie suficient. Cum spuneam si la inceput, deja ma asteptam sa dureze peste o jumatate de ora. Ma rog, era cald, aveam o geanta cam grea si eu oricum merg incet si cu pasi mici - dar nu ma asteptam sa fac chiar o ora pe plaja !

Dupa inca o plimbare pe aleea comerciala (cam jalnica, dupa parerea mea) si un pahar mare de mure, m-am intors pana la urma in oras pe la 7 jumate - am prins un tren chiar cand ajungeam la gara. Asta arata mult mai bine decat celalat si era si cam plin, dar am stat jos - ce mai conta restul dupa plimbarile indelungate.

Eram franta, se terminase si a doua sticla de apa, nu mancasem de vreo 6-7 ore decat un pahar de mure, bateria telefonului era aproape moarta si nu mai avusesem acces la wireless din gara si soarele ma cam parlise in lipsa unei lotiuni de protectie. In plus, nu mai ajungeam cu siguranta la vaporasul care mergea pana la Marea Baltica (da, tocmai ce fusesem, dar vroiam si pe vaporas).

Vroiam doar sa mai ajung sa-mi iau un tricou cu volane pe care-l ochisem cu o zi inainte si sa caut macar o parte din suvenirurile de pe lista. Si neaparat, neaparat sa ma duc sa mananc in sfarsit ca lumea. Pentru toate astea insa trebuia si sa ajung sa mai schimb niste bani.

Fiindca nu-mi ajunsese mersul pe jos din ziua aia, am pornit la picior de la gara spre centrul vechi. Ma rog, a contat mult ca distanta nu era prea mare si nici nu stiam cum altcumva sa ajung cu troleul.

Undeva langa o catedrala insa m-am oprit cu ciuda in mijlocul unei stradute cu piatra cubica, dupa care m-a bufnit rasul - ceea ce mi-a atras o privire ciudata de la doamna la 3 pasi de mine. Motivul ? O pisica neagra mi-a trecut tacticos prin fata - si poate ca mi s-a parut, dar cred ca s-a si uitat dispretuitoare la mine.

Sunt convisa ca ghinionul a functionat si retroactiv - de-aia plouase dimineata, de-aia nu m-am inteles cu controloarea, de-aia am coborat aiurea din tren si am mers prea mult pe plaja, de-aia murise bateria telefonului si eu nu apucasem sa mananc nimic. Si m-am convins pe loc ca planurile mele marete - schimb valutar, cumparaturile de suveniruri, chiar si planurile de cina - toate aveau sa se duca pe apa sambetei !
Glumesc, fireste, dar... bancile erau inchise si am schimbat banii intr-un fel de cazino, magazinul de tricouri era inchis, terasa unde vroiam sa mananc era plina si pentru suveniruri a trebuit sa ma duc pana hat, in Piata mare a orasului.

Iar intr-un final glorios, pe la 11 jumate noaptea cand ma duceam spre statia de troleu, ma si gandeam ca, sambata noaptea fiind, s-ar putea sa fi ratat ultimul transport. Nu il ratasem, a venit un troleu la 3 minute dupa ce am ajuns in statie - dar cum pe el scria, banuiesc, ca se retrage la parcul auto, ceea ce eu n-am inteles, nu m-am urcat. Cand a plecat din statie, am vazut si numarul, la spate - il pierdusem.
Vestea buna e ca a mai venit unul - dupa 20 de minute, insa, timp in care am stat singura intr-o statie de troleu intunecata pe o strada cam pustie.

Am zis "amin" cand am inchis usa camerei de hotel.

Read more...

Antropologie la micul dejun (Riga 1)

vineri, 13 august 2010

Doua lucruri sunt de stiut despre mine: nu rezist la plimbari lungi, fiindca ma dor picioarele si obosesc imediat si respectiv sunt tare greu de trezit de dimineata.
Inca de pe vremea taberelor scolare m-a scos din sarite programul de mic dejun: de la ora cutare la ora cutare. Una mai rau decat alta in interiorul programului meu de somn, la naiba !

N-aveam un feeling prea bun sau asteptari prea mari de la mic-dejunul din hotelul asta, dar mi-am pus totusi ceasul sa sune. Data fiind dinamica mea de dimineata, m-am trezit speriata trei sferturi de ora mai tarziu decat planificasem si dupa ce m-am dezmeticit cu greu, m- hotarat sa ma duc la masa, asa nemachiata si fara par spalat. Machiajul ca machiajul, dar spalatul parului zilnic e o adevarata religie pentru mine.
Cand ieseam pe usa mi-a trecut princap ca cine stie ce fat frumos oi rata, asa, cu parul nespalat, dar am lasat-o balta. Mi era si prea foame si prea somn ca sa mi mai pese.
Si am avut dreptate: cateva familii cu copilasi blonzi si cuminciori, trei doamne, impreuna, rusoaice dupa grai si care vorbesc intr-una, vreo doi neni bosumflati si un individ dubios, cu freza in mare dezordine si nebarbierit de doua zile, care pare cazut din pat de-a dreptul.

Trebuie sa vi se fi parut ca si mie ca natia unui om i se citeste pe fata. Exceptie fac americanii, la care genele s-au amestecat prea tare. In ce ma priveste ii deosebesc greu spre deloc pe asiatici, si uneori si pe negri - nu am vazut suficient de multe tipologii, probabil. Deci mai degraba ma limitez la europeni.
Dupa fata. dupa gestica si comportament, chiar si dupa accentul cu care vorbesc engleza, ii pot deosebi cu usurinta macar pe grupe mari de natii.
Fara sa stiu mare lucru despre oamenii astia decat ca au fost sub ocupatie sovietica, ceea ce nu e putin totusi, mi s a parut de la inceput ca au trasaturi de suedezi, mai rafinat si de germanici mai general. Da, chiar asa, mai putin de rusi, desi exista o populatie semnificativa de etnie rusa - in toata tara sunt cam 30%, iar in Riga chiar mai multi.
Sunt multi turisti - si culmea, cred ca tot din zonele vorbitoare de rusa si de limbi germanice. Bine, am dat si peste cateva grupuri mici de italieni si spanioli. Dar pe astia ii deosebesc inainte sa ii aud vorbind - toti sunt mai bruneti si mai bronzati :)
Letonii in schimb sunt blonzi sau sateni - barbatii mai mult decat femeile (care probabil isi accentueaza cosmetic culoarea parului), pielea alba sau putin smeada ori bronzata si in general cu ochi deschisi la culoare. Au pometi mai degraba inalti, ca germanicii, si buzele pline, ca rusii. Tinerii sunt frumosi si cei mai in varsta sunt mai degraba distinsi, supli, nu greoi, cum sunt rusii adesea.

Micul dejun e prost si am o senzatie nelinistitoare fata de majoritatea preparatelor; imi iau niste felii de cascaval si de sunca, care n-arata grozav dar e mai buna decat salamul plin de grasime de alaturi. Macar cafeaua, slaba rau si botezata de mine cu suficient lapte, nu-mi agreseaza ficatul. Nu-i nimic, centrul vechi e plin de cafenele - gasesc eu ceva mai acatarii ;)

Read more...

Vacanta solo - o nebunie ? (Riga 0)

joi, 12 august 2010

Pai da, m-am reapucat de scris - am zis aici ce si cum. Pana una-alta insa, sunt la Riga (Letonia) pentru cateva zile si vreau sa povestesc pe blog unele si altele. Pentru ca prietenii mei (unii) si alte cateva persoane au zis ca ar vrea sa povestesc despre asta, pentru ca ma gandesc ca poate o sa ii fie de folos si altcuiva, dar mai ales fiindca asta calatorie o fac singura si fiindca am eu nevoie sa impartasesc cate ceva.
Daca ma urmariti sau suntem prieteni pe alte situri, ati aflat ca am plecat: am postat deja o gramada de statusuri si poze. Am si primit reactii la ele - ceea ce m-a foarte incantat, fiindca asta si vroiam.
Asa ca daca mai citeste cineva si aici, lasati-mi un semn :) M-am descurcat sa am internet - cel putin la hotel, si sper sa prind si wireless prin oras si pe unde mai umblu, asa ca promit sa raspund de indata ce pot.
O sa fie un mic maraton - fiindca am planuri ambitioase de vazut si vizitat, si in acelasi va trebui sa gasesc ragaz si de scris, dar sper sa ma descurc. Chiar daca noptile mele sunt oricum scurte si somnul scump (ceea ce imi propusesem sa remediez in concediul asta), iar saptamana viitoare ma intorc la serviciu. Sa vedem care pe care :)

Vacanta de una singura deci. Am exercitiul plecarilor de capul meu pe alte meleaguri - am avut cateva deplasari de serviciu, din care vreo doua s-au lasat cu peripetii, in ciuda pregatirilor si planificarilor corespunzatoare. Dar tocmai aia e, ca erau lucrurile planificate si foarte putine lasate la voia intamplarii, acolo ma asteptau niste oameni, aveam program facut etc.

Am plecat si prin tara de una singura - mai putin planificat, insa acasa fiind, putine lucruri ar fi fost fara rezolvare - inclusiv intoarcere de urgenta acasa. Imi aduc aminte ca prietena mea de la Bruxelles mi-a zis, cand am fost acum 2 ani la Sibiu, ca am curaj sa plec asa, de una singura. Discutia era la intoarcere si intre timp Lucian fusese o gazda buna, ceea ce a usurat mult lucrurile - dar tot mi s-a parut mult spus "curaj".

Si cum istoria se repeta, o alta prietena de-a mea era mai sa cada de pe scaun, virtual desigur, cand i-am spus ca plec singura in vacanta asta. Ce-i drept ca o strangere de inima am avut si eu, dar nici chiar asa. Cred ca a fost mai mult din cauza complicatiilor organizatorice - camera single & stuff.
Practic, am plecat cu ochii inchisi. Am citit fix 2 pagini pe internet - una de pe Wikipedia si alta de pe blogul lui Razvan Pascu. Ideea a pornit de la o oferta gasita pe net, avantajoasa si cu camera single, iar ce-am citit pe blog m-a convins. Nu m-am interesat de istoria orasului sau a tarii, nu am citit despre monumentele de vizitat, si cu exceptia blogului deja mentionat, nu am citit experiente ale altor calatori. De pe Twitter, Radu mi-a atras atentia asupra cursului de schimb cu euro (vazusem deja pe Wiki) si asupra centrului vechi.
Dar asta a fost dupa ce stabilisem deja totul. Am sunat la agentie, am facut rezervarea si am platit - totul vineri dupa-amiaza. M-am gandit asa, pret de cateva minute, ca nu cunosc pe nimeni aici, ca nu m-am informat cum trebuie despre calatorie, ca nu ma pot intoarce oricand si oricum acasa (azi am aflat si ca zborurile directe nu sunt zilnice), dar mi-a trecut. Am sarit, cum s-ar zice.
Si azi am plecat - ma rog, ieri. Continuarea in episodul urmator ;)

Dar voi - plecati singuri in calatorii ? si cat de mult va pregatiti ?

Read more...

Rita - Madam (prea) multe (social) media

Asa, unde ramasesem.
... a, asta era demult. De cand n-am mai scris, Blogger a venit cu nush ce schimbari prin interfata, computerul a si uitat adresa blogului - de fapt, am computer nou, care nici nu stia adresa. Ma rog, chiul in toata regula si dupa regulile artei. Si s-au intamplat si multe alte lucruri, mai mult sau mai putin importante.
Dar sa lasam potcoavele la locul lor. Ideea e ca dupa multe chinuri mi-a revenit dispozitia de scris. Poate trebuia sa plec la 1300 de km pentru asta. Poate trebuia doar sa fortez un pic limita - si nota.
Sau poate ca e doar temporar. Nu stiu daca o sa reiau scrisul ca "in vremurile bune" si daca il reiau aici. De fapt asta a fost una din cauzele pauzei de scris - "aveam" de scris in prea multe parti, asa ca m-am oprit din cele care cereau cel mai mare efort: intre timp Twitter, cu ale lui maxim 140 de caractere, e prietenul meu cel mai bun. Doar ca acolo rulajul e foarte mare, cantitatea de informatie e foarte mare - si chiar si densitatea/ calitatea, asa ca a inceput sa devina solicitant, obositor si uneori chiar enervant si din cauza asta irelevant.
Ma rog, ideea e ca trebuie sa ma adun un pic. Ca pentru orice activitate sustinuta, antrenamentele sunt esentiale. Asa ca am inceput sa folosesc timpii "morti", cum ar fi drumurile cu taxiul, ca sa imi mai exersez muschii astia de scris. N-am inceput de mult, asa ca nu pot sa ma laud cu vreun progres - dar tot e mai bun decat nimic.
Asta a fost asa, un post de tranzitie si un preambul. Poftiti de cititi de fapt obiectul discutiei, in postul urmator - sau anterior, depinde de unde ati luat-o cu cititul :)

Read more...

La targ, birjar !

luni, 14 iunie 2010

Prima data dupa multi ani am fost la Bookfest. De fapt, cred ca ultima data am fost cand s-a tinut la TNB, acum multi ani, asa de multi ca eram inca studenta. Romexpo e departe si mai ales urasc aglomeratia.
Sunt o cititoare de placere - mai mult beletristica, si nu una intelectuala - mai putine carti educationale, de business sau chiar de mare profunzime. Asa se face ca adesea cumpar carti din impuls, dupa autor, dupa extrasul de pe ultima coperta sau chiar dupa coperta. Citesc mai mult romane de autori contemporani  - mi-am facut normele de clasici romani, francezi si englezi si putini rusi si sud-americani la vremea liceului si da, am citit cam toate bibliografiile la vremea lor.

Asa ca acuma, cum ziceam, citesc la timpul prezent. Si imi plac mai ales povestile oamenilor obisnuiti, in care ma regasesc si de autori ale caror voci imi sunt familiare. Singura deviatie de gen, dar una puternica, sunt cartile politiste. De fapt, cartile politiste scrise de Agatha, daca e sa fim corecti :). Am mai scris intr-un post mai vechi ca la ultima numaratoare aveam 53 de Agathe in biblioteca, si anume in 3 limbi. Mai pacatuiesc ocazional si cu alti autori de gen - dintre care Rodica Ojog Brasoveanu pare sa urce in clasament, dar sunt mai degraba accidente.

Prin urmare, m-am dus la Bookfest fara agenda. Acuma... nu stiu daca am facut bine sau nu. Ideea e ca am dat ture dezordonate prin toate cele 3 hale - in cea cu Spania am intrat si am iesit, chiar nu mai rezistam, iar in hala unde era Adevarul n-am gasit interesant decat pe Patriciu cu trei puscasi inarmati in imediata apropiere si un Sherlock Holmes imberb care mi-a zambit dupa ce l-am pozat. A, si de langa un cufar colorat plin cu carticele si cuburi canta vesel : "Saniuta fuge/ Nimeni n-o ajunge etc etc" cand de fapt era o caldura letala.

Oricum, am fost asa de derutata si de ametita de aglomeratie ca timp de aproape 1 ora n-am cumparat nicio carte. E tare greu cand poate cauti un titlu sau un autor si n-ai idee la ce editura a aparut- si daca a aparut ! Intr-un final la Nemira am dat de Rodica si desi am vrut sa iau mai multe, am luat doar 1 politist. Plus 2 Julian Barnes, alese dupa criteriile mai sus mentionate (da, stiu, superficiala) - una se cheama "Scrisori de la Londra" si una "Trois". Dragut, nu ?
Dupa care nu stiu cum am reusit sa adun inca 5 carti in 10 minute. Mi-a placut ca am avut reduceri - la All am primit un roman gratuit si inca o reducere de 10 lei la un altul, si in rest au mai fost reduceri de 10-20%. Dar cum ziceam, nu neaparat de asta m-am dus.

Dupa ture interminabile am dat de Rao chiar la intrare. Mi s-au parut cei mai organizati - sunt convinsa ca se fura carti la targ, dar ei macar aveau cordoane si aparate de scanat tiuitoare, just in case, asa ca probabil vor avea pierderi mai mici. M-am dus sa vad daca mai au ceva Agatha. Aveau, vreo 13. Le am deja, pe toate, cateva cumparate chiar de la ei. Cand sa dau sa plec, am vazut ca aveau si un pachet special de 5 carti si pe una din ele chiar n-o aveam. Fail. Se pare ca era o promotie speciala de targ si nu aveau cartea separat. Vine mai incolo si in librarii. Uof, ceva vroiam si eu in mod special...

Una peste alta - carti am luat, vedete am vazut, o gramada chiar, am transpirat rau (inspre si dinspre halele Bookfest pana la poarta), m-au durut picioarele teribil, n-am stat la nicio lansare, n-am luat atografe, mi-am clatit mintea corespunzator. Ma mai duc la targ !

Pe de alta parte, teancul cartilor de citit care asteapta nerabdatoare sa-mi iau concediu a crescut si acuma-s mai mult de 10... [Revin cu poze - mi-e lene sa le descarc.]

Read more...

Felicia, eu

joi, 10 iunie 2010

De la o vreme am tot felul de discutii cu prietenii - de fapt mai mult cu prietenele mele, ba chiar am inceput sa gasesc subiectul prin blogosfera. Stiti, in stilul "universul trimite semne".
Suntem la o varsta la care adultul din noi a ajuns la maturitate, daca pot sa zic asa. Cu serviciu si responsabilitati de ani buni, la casele noastre, ne facem piata singuri, ne facem de mancare, ne spalam rufele, ne cumparam carti si haine singuri, ce zic eu - unii dintre noi au copii deja. Bucurii mai mari si mai mici, ratari mai mari si mai mici, griji, impliniri, ma rog, toate alea de trebuie sa le faca un om de capul lui, de la un moment dat.
SI totusi, nu incetam niciunii/ niciunele sa fim copii parintilor nostri si sa ni se reaminteasca lucrul asta la fiecare interactiune pe care o avem. Fie ca ne considera vietile nu suficient de implinite, fie ca ne demoralizeaza, fie ca ne considera preocuparile si inclinatiile si preferintele ca fiind nesemnificative. Nu stiu pe nimeni care sa nu fi avut cu parintii macar o "discutie revelatoare", in urma careia sa nu fi ramas furios sau doar amarat de neputinta si neintelegere.


Poate sa fie doar diferenta de generatie - 25 de ani distanta intre tineretea ta si a alor tai e mare lucru in general. E cu atat mai mare lucru in cazul generatiei mele, adolescenta la momentul '89 si respectiv a parintilor nostri la inceputul crizei varstei mijlocii, in acelasi moment. 20 de ani astia au trecut in mod atat de evident peste noi, mult mai evident decat ai 20 de ani diferenta intre generatia parintilor si a bunicilor. Atatea situatii s-au schimbat, atatea paradigme sociale si mecanisme de reactie intima, atatea reguli si modalitati de comunicare - incat nu cred ca a mai ramas piatra pe piatra.

Inevitabil totusi, am ramas agatati in relatiile cu parintii nostri guvernate la modul traditional, in ciuda vointei si tendintei de eliberare. Eu una sunt un exemplu graitor - sunt genul traditionalist care crede ca parintii trebuie respectati si in acelasi timp genul modern si rebel care crede ca viata trebuie traita pentru sine si independent de guvernarea si conditionarea parinteasca, fie ea si protectoare sau salvatoare.

Resentimentul pentru dependenta asta si pentru prapastia de mentalitate intre generatii ramane insa. Si pun pariu ca si parintii sunt la fel de frustrati de modul in care se intampla lucrurile - unii mai brutal "eu te-am crescut si tu asa ma rasplatesti", altii mai (fals)preocupati "mama, eu iti vreau doar binele", altii cu tendinta evidenta de santaj emotional "of, ca nu mai apuc sa te vad si pe tine la casa ta".

N-as fi scris despre asta daca subiectul nu s-ar fi repetat obsesiv in multe converstatii din ultima perioada. Dar mai ales am scris datorita filmului vazut in seara asta - "Felicia, inainte de toate". A fost o vizionare pentru bloggeri, daca am inteles bine, organizata cu sprijinul Tabu.


Povestea Feliciei e atat de simpla si atat de comuna prin extrapolare: de 19 ani are o viata intreaga separata, a ei, cu un copil si un fost sot, departe de tara si de parinti. In fiecare an isi face vizita ritualica "acasa". Cu care ocazie, relatiile cu familiile ei - mama, tata, sora, copilul, fostul sot se urzica, se inflameaza si dor teribil. O zi, o singura zi in viata Feliciei e o sectiune transversala din toate vietile tuturor familiilor care ne au pe fiecare din noi in stapanire.

M-am regasit teribil in Felicia - vorba Ozanei Oancea, actrita din rolul principal, in discutia de dupa film (da, a durat inca o ora, si inseamna ca a fost interesant) - nu neaparat i-am regasit pe ai mei in toate detalii, poate chiar prea putin, dar pe mine da, si reprosurile noastre nerostite dar prezente la revederile ocazionale, tot asa. A propos, m-am regasit in Felicia si fiindca in viata mea am pierdut avionul de 4 ori si stiu mecanica interna a rezolvarii situatiilor :)

As vrea sa vad filmul asta cu prietenele mele - sau as vrea sa il vada si ele, ca sa ne vindecam macar un pic de senzatiile apasatoare si de "sfarsitul lumii si luminii"  care ne incearca uneori in relatia cu "ai nostri". Se rezolva pan' la urma, exista scapare, exista eliberare si exista lumina.

Ii multumesc Cristinei Bazavan pentru invitatie si mi-ar placea sa multumesc celor din echipa filmului - Razvan Radulescu, Melissa de Raaf (regizori-scenaristi), Ada Solomon (producator) si mai ales Ozanei Oancea pentru ca asa de tare s-au expus noua, celor din sala, mai mult decat prin film, intr-asa un subiect delicat.
Mai multe detalii despre film pe situl oficial.

Read more...

Un fel de "La catedra"

miercuri, 2 iunie 2010

Cu riscul sa par o profa dracoasa (ah, mi-am uitat ochelarii tematici acasa) - cu o grupa de 20 de oameni la examen asezati mult prea inghesuit pentru examenul grila pe care il dau, o sa stau cu ochii pe ei ca pe butoiul cu pulbere.

... Nu stiu cum sunt profii pe bune, dar v-am mai zis, eu fara mare exercitiu pot sa vad imediat dintr-o sala intreaga pe acela unul care nu se uita atat in lucrarea proprie cat se uita la vecinul. O fi de la "ochiul soacrei" pe care lumea pare sa creada ca il posed - sau de la o miscare sau inclinatie prea evidenta a capului. Ideea e ca ii vad.
Si chiar daca majoritatea sunt tineri, cu cativa ani buni mai tineri decat mine, tot sunt - sau pot fi considerati - oameni in toata firea.
Context in care mi se pare jenant sa le atrag atentia sa-si vada de lucrarile proprii. Stiu ca am mai zis asta si intr-un post mai vechi - dar se vede treaba ca e de actualitate perpetua.

Read more...

Cand exact...

... incepi sa nu mai fii copil ? Cand ai tai te trimit sa cumperi paine singur ? Cand ai voie sa treci strada singur, cand te duci la scoala, cand nu-ti mai plac hainele cumparate de mama, cand nici nu ti le mai spala mama ? Greu, greu tare - unii de pe la 7 ani, altii nici la 27.

Azi - ma rog, ieri - m-am trezit hlizindu-ma cu gura pana la urechi de la "O lume minunata" cantata de Mihai Constantinescu. Si de la o discutie online cu un bun prieten despre "Aventurile lui Habarnam".
Asa de tare m-am entuziasmat la amintirea asta - ce copil n-a avut cartea cu coperti lucioase de un albastru minunat ? - ca prietenul meu o sa primeasca in dar cartea, in avans la ziua lui. Si o sa o primesc si eu :)
Inca nu stie ca practic a si plecat cartea spre el si s-o gandi poate ca a fost doar o vorba. Asa ca mai tare m-am bucurat eu, cu anticipatie, de darul lui. Nu stiu daca o mai citi-o, acum e si el tata de familie - mai degraba or sa-l chinuiasca cei mici sa le mai citeasca seara, dar sper sa se bucure :)

Update: Ha ! am intrat in posesia cartilor. Urmeaza etapa de distributie :D

Read more...

Grumpy in tren, de dimineata

vineri, 21 mai 2010

Daca ati schimbat vreodata mai mult de 10 cuvinte cu mine, stiti deja: sunt rea de somn si diminetile sunt o parte incetosata a existentei mele. Sunt de 10 ori mai treaza si mai eficienta la miezul noptii decat la 8 dimineata, ba chiar si la 9.

Asa ca sa fi fost pe punctul sa pierd trenul din cauza taximetristului, sa fi alergat prin gara cu bagajul, sa fi gasit pe cineva asezat pe locul meu, care nici nu parea sa aiba insusit conceptul "ma, poate proasta asta are dreptate si chiar nu e locul meu aici" si pe urma, dupa ce m-am instalat cu greu sa fi trebuit sa ma mut iara - e mult prea mult pentru mine inainte de 9 dimineata.

Cred ca devin snoaba - daca nu cumva am fost dintotdeauna, sau cel putin nu eram de ceva vreme. Pai eu de ce mi-am luat bilet la cl. I ? ca sa manance lumea langa mine sandvisuri cu sunca afumata si castraveti si sa imprastie firmituri peste tot in jurul lor (chiar daca trenul asta face 2 curse pe zi, pun pariu ca firmiturile vor fi tot acolo si saptamana viitoare).
Sau poate sunt doar rautacioasa, ca eu am doar niste turta dulce - si fara apa, ce sa mai zic de cafea..

Ma rog, vorba poetului - vad enorm si simt monstruos, probabil din cauza ca-s grumpy si imi lipseste cofeina din sange. De exemplu, nu inteleg urmatoarele:

  • de ce nu simti ca ai firmituri de la sandvis intinse pe toata fata - si respectiv de ce nu ti le stergi
  • de ce iti pui bratara de aur lata de 1 cm si inel asortat, dar ai degetele si unghiile manjite cu albastru de metil - si nu mai zic nimic de manichiura..
  • de ce ai cavaliera, dar iti miroase respiratia mai rau decat o gura de canal - si mai ales nu poti sa iti tii gura inchisa si tii mortis sa te bagi in conversatie cu oricine, fiindca de, te plictisesti
  • de ce porti rochie de catifea azurie, cu cordonase aurii satinate, cu colan de argint si snur de piele si asortezi cu un rucsac negru jerpelit (aceasta fiind o doamna la 45 de ani, cu pretentii de mare respectabilitate si nu o adolescenta hippie, cu mission statement)
  • de ce vorbesti la telefon de 3 ori cu bona copilului sa ii spui despre pemparsi, despre pastile si despre albastru de metil - aceleasi lucuri, de 3 ori, in conversatii interminabile, repetand totul, la nesfarsit
  • de ce, in general, vorbesti la telefon timp o ora jumate, suficient de tare cat sa te auda tot vagonul, care e din alea deschise, nu compartimentat, si ma fortezi sa imi dau muzica din casti mai tare decat mi-e confortabil ca sa nu te mai aud toate lucrurile personale pe care le discuti
  • de ce bei un energizant plin de chimicale, cand esti o domnisoara subtire si finuta care studiaza muzica (poate e exagerat si preconceptie din partea mea, dar ma astept din partea artistilor, chiar si a celor in devenire, la un respect mai mare pentru viata sanatoasa si a lor si a altora)
  • de ce, pe post de gest visator, mangai capacul cutiei de gunoi de langa masuta - cand ar fi si mai eficient sa pui gura pe el, de-a dreptul
  • de ce nu doar subliniezi ca tu ti-ai pus toate bagajele pe jos, in loc de in suportul special pentru ele, ci ma indemni si pe mine sa fac exact la fel, fiindca e mai comod.
Ei bine, de ce toate astea nu inteleg si pace !

Si - stimate CFR, as vrea sa mai intreb:
  • de ce aceste vagoane moderne si frumos plasticuite pentru curatare usoara - nu sunt curatate totusi ?
  • de ce spatiul pentru bagaje nu te lasa sa pui mai mult decat o geanta de laptop si o punga cu sandvisuri mirositoare facute de o mamica grijulie in rochie de catifea ?
  • de ce cuierul pentru haine este asezat deasupra cosului de gunoi ?
Cred ca seria asta monstruoasa de intrebari arata ca m-am trezit mai mult - sau mai brusc - decat era necesar si se poate constitui in avertisment la adresa celor care vor sa aplice pe mine experimente pline de cruzime care implica trezitul de dimineata. Am zis !

Acuma gata, pa, ca mai am o ora jumate de mers si vreau sa si citesc ceva.

Read more...

Sunteti bine ?

marți, 27 aprilie 2010

Am mers in seara asta cu prietenul meu taximetrist (pentru cei care nu stiu, prietenul meu taximetrist miroase a parfum bun, asculta Magic FM, imi zice "doamna mea" si ma asteapta sa intru in bloc cand ma duce acasa). Si asta m-a intrebat - "sunteti bine ?" Fiindca nu ne-am mai intalnit de ceva vreme si fiindca a simtit in vocea mea cand i-am zis seara buna ca ma bucur ca-l mai vad.
"Sunteti bine ?" I-am raspuns ca da - ce sens are sa incarc pe altcineva cu bagajele mele emotionale. Dar am adaugat aproape imediat "atat cat se poate"; n-am idee de ce, dar n-am putut sa-i zic ca fac bine. La fel cum nu puteam pe vremuri, la primul meu job, sa ii zic lui Tommy, francezul de origine vietnameza, cand ma intreba "comment ça va" - "ça va, merci".

Aaa... ce vroiam sa zic ? Doamne, mi-am pierdut mana la scris (sau capul ?!).

Asa. Nu pot sa le zic oamenilor ca fac bine - daca nu fac bine. Pe de alta parte, nici n-am vreo inclinatie deosebita sa le povestesc oamenilor cat de "putin bine" fac. Mi-e cam peste mana sa-mi desert sacul cu patanii, chiar si prietenilor. Oricum, oricarui om normal, problemele lui marunte ii sunt infinit mai aproape decat problemele majore ale oricui altcuiva, asa suntem majoritatea croiti. Si unii prieteni de-ai mei chiar au suficiente pe cap.

Am doua prietene apropiate, care de fapt sunt destul de departe amandoua. Vorbim rar, si chiar daca ne "conectam" de fiecare data, stiti cum e, cand lipsesti cu lunile din viata cuiva lucrurile se tulbura. 
S-a intamplat ca am primit vesti proaste de la amandoua zilele astea. S-a intamplat ca zilele astea si la mine a tunat si fulgerat, din belsug. Si s-a intamplat sa caut adapost tocmai la ele, bietele, care aveau destule pe cap, oricum. Egoista, ca orice organism care e preocupat de propria supravietuire... si gramada de efort ce e necesar pentru supravietuirea asta !

Doamnelor, iertare - sunteti bine ? Dar domniile voastre, cetitori, care m-ati intrebat de sanatate si de scris - sunteti bine ?

PS Incerc sa ma reapuc de scris. Numa' ca uite, e aproape 2 jumate si eu ar trebui sa ma trezesc la 7... Genul asta de sacrificii trebuie sa-l fac ?! Nu cred ca-mi convine.

Read more...

Abs.

miercuri, 24 martie 2010

Asta cred ca scrie la catalog in dreptul meu -"Abs.". Cu orele, cu zilele, cu saptamanile. Partea proasta e ca nici scutire n-am, prevad ca o sa ma exmatriculeze...
Nu stiu exact care-i motivul. Nu mai am timp - dar ce-i drept ca nici inainte nu prea aveam, si nici nu fac nimic semnificativ in plus. Cred ca mai degraba am obosit rau de tot. Asa de rau, ca prefer sa ma culc mai devreme in loc sa mai scriu ceva pe blog - cum faceam cu ceva vreme in urma. Si mi se intampla des ca, desi as vrea sa fac un efort si sa scriu ceva, ma gasesc atipind cu laptopul in brate, in timp ce ma uit la tv, si nu-mi gasesc inspiratia. Sau cuvintele. Poate ca nu prea mai am asa multe lucruri interesante de zis - poate din cauza ca mi-am automatizat existenta [metro-bulot-dodo, in varianta personalizata acasa-in taxi-la munca].
De fapt, vad ca am inceput sa scriu mai mult cand sunt plecata de-acasa [in acest moment sunt intr-o sala de curs in Cluj].
Uite idee: as putea sa transform blogul intr-unul de calatorii :D Nu despre calatorii, ci de scris in timpul calatoriilor.
S-ar putea sa fie si din cauza ca m-am orientat destul de mult spre Twitter - acolo nu mai e nevoie (si nici voie) de atatea cuvinte, atata structura, atata coerenta...

S-ar putea sa-mi revin, poate e doar o faza. La fel de bine cum s-ar putea sa nu-mi revin. Promit sa va anunt. :)

Read more...

Globalizare

luni, 1 martie 2010

Sunt in Germania. Frig, ploaie, urat si un vant de te da jos din picioare, in afara ca hauleste ingrozitor pe langa casuta in care stau.
Suntem cazate, eu si o doamna oficiala (iertati-mi formularea, o simpatizez, desi prea mult vorbeste) intr-un fel de orasel - de fapt cred ca e un fel de periferie a Hanovrei si e cartierul general al targurilor care se tin in orasul asta. Oricum, ideea de baza e ca e mic, cu putini locuitori si cu putine casute.
Daca nu stiti, va zic eu ca in Germania oamenii sunt tare casnici. Dupa 8 seara, in cartierele rezidentiale nici masinile nu mai circula pe strada, ce sa mai vorbim de oameni. Magazinele se inchid devreme, probabil in mod obisnuit pe la 6 seara (in perioada targurilor, totusi, sunt deschise pana la 8). Duminica, pana si supermarkeuturile se inchid dupa-amiaza.
Va puteti imagina deci cam care e circulatia intr-o duminica seara, cu vreme cainoasa, intr-un cartier cu casute cochete. Nu e nimeni - efectiv nimeni - pe strada, si abia daca trece o masina la 10 minute, fiindca e artera principala de pe-aici.
Nici eu si nici doamna oficiala n-am mancat de dimineata decat cele 2 sandvisuri de pe cele 2 curse CSA care ne-au adus pana aici. Suntem deci cam in urma la capitolul alimentare. Pe baza unor experiente anterioare, sperantele mele intr-un raspuns pozitiv la intrebarea adresata receptionistului de la pensiune despre un restaurant in apropiere sunt cam mici. Din fericire, azi nu e marti (inca) si imi zice ca e un restaurant la 300 de metri, pe nume Meteora.
Stomacul meu se bucura - nu stie exact de ce, dar mancarea greceasca ii suna bine. Caci doar un stabiliment grecesc ar putea avea numele asta, nu ? Doamna nu e prea convinsa si chiar daca infruntam stoic vremea de afara, parca n-ar vrea sa intre. Doar ca mie mi-e prea frig si prea foame ca sa ma intorc in camera cum am plecat.
Greek it is ! Patronul care evident si serveste vorbeste germana cu un accent pronuntat in sensul asta. Meniurile in engleza cu specialitati grecesti ni le aduce o domnisoara blonda, a carei germana suna corecta (in sensul ca n-are accent).
In restaurant, care de fapt e ca o sufragerie de dimensiuni modeste, mai sunt un grup mai maricel de 6-7 persoane cu bagaje si inca doi barbati - unul in varsta, cu parul alb si fata de neamt si celalat tanar, cu ochi caprui si par saten (e dragut) care sigur nu e inrudit cu niciunul din cei deja mentionati.
Ma lansez intr-o discutie cu doamna Cristina despre de ce o fi plecat bietul om - Nikos il cheama - din Grecia unde e cald si bine, in orasul asta friguros si in general nu foarte prietenos. Intre timp ne vine salata, souvlaki de porc si respectiv gratar de pui cu tzatziki si berea. We're happy.
Curand grupul cel mare pleaca si la cateva minute cei doi barbati - pe cel in varsta Nikos il striga "Achim, mein freund" - se ridica si ei sa plece. Tanarul ii tine haina blondinei care ne-a servit.
Ramanem doar noi cu Nikos. Il intreb despre icoana din spatele barului - o iconita mica aurita, ortodoxa, cu un sfant batran cu barbuta. Sunt sigura - si imi confirma - ca e Sfantul Nicolae. Ne intreaba in sfarsit de unde suntem si ne zice ca blondina e rusoaica. Doamna zice ca ne-am adunat toti ortodocsi intr-un catun din Germania :)
Nikos ne pune sirtaki - fiindca ii zicem ca la noi se danseaza la petreceri si la nunti, cateodata - si ne zice ca e plecat din Grecia de 16 ani. Si ca atunci cand oboseste sau stresul e mare, isi face bagajele se urca in avion si se duce acasa 1 saptamana. Grecia e intr-o situatie economica proasta, din cauza politicienilor care pun bani in buzunar (mai mult a mimat treaba asta). Rad si ii zic ca si la noi e la fel. Rade si el si zice ca dupa Grecia urmeaza Italia, Spania, Portugalia si poate noi si Bulgaria. Ca suntem toti saraci si toti mafioti. Chiar daca ailalti au trecut la Euro, tot saraci si tot mafioti suntem cu totii.
Suna fatalist - dar nu suntem, nici noi nici el. Niste oameni la un pahar de bere care mai discuta de-ale lor.

Tomorrow- frei ? Nein, go to Messe, work. Thank you very much - danke shoen. Bitte schoen ! Good night, Nikos, kalispera. Kalispera, gutte nacht.

Read more...

Dictionar pe fuga: NAM

sâmbătă, 27 februarie 2010

N-am facut bagajele, ce zic eu, nici macar n-am toate hainele curate si nici costumele, camasile, esarfele calcate. N-am idee cu ce o sa ma incalt, n-am gentile potrivite si/ sau asortate. Hei, n-am cusut tivurile la 2 perechi de pantaloni.
N-am terminat dosarul de contabilitate. N-am tradus articolele de pe un site, n-am produs suficiente articole pentru celalalt site.
N-am platit ultima intretinere, n-am platit lumina. N-am facut curat si n-am spalat vasele. N-am facut ultimele cumparaturi - deci n-am rochita, fond de ten, gloss, gel de dus, pastile de urgenta si alte nimicuri de maxima importanta. N-am facut programare la coafor si la cosmetica. N-am ajuns la dentist.
N-am scris pe blogul asta 2 saptamani, iar pe celalalt n-am scris aproape deloc. N-am fost acasa la ai mei de vreo 8-9 luni, n-am viata sociala, n-am acceptat invitatia la ultima petrecere, n-am cumparat cadou, n-am dat telefon de la multi ani.

Sincer, n-am niciun chef sa plec nicaieri... dar n-am incotro.

Read more...

Wishlist (A bon entendeur...)

miercuri, 24 februarie 2010

N-am mai intrat pe blog de-atata vreme ca saracul nici nu ma mai tine minte - nici nume, nici mail, nici parola - nimic. Intre timp a si venit primavara, pare-se. Parca ar fi o plantutza pe care am uitat s-o ud...
Si mai si vin cu pretentii - fiindca da, am intrat sa fac o lista scurta de pretentii. Daca doreste cineva sa-mi intre in gratii undeva in viitorul apropiat, iata cu ce trebuie sa se infiinteze:

  • bilete de avion la Londra
  • bilete la prima inregistrare Top Gear din sezonul viitor, la pachet cu poza si autograf de la Hammond
  • bilete la unul din concertele baiatului asta [saptamana asta se pun in vanzare bilete pentru concertele din toamna din Irlanda, Frata, Germania si Belgia !]
  • rochita de mai jos, de aici, pentru concertul de mai sus
De pantofi frumosi pentru rochita si de o jacheta motor - da' asa, draguta, pentru fete, ma ocup eu.
Hell, as putea plati si jumatate din restul costurilor.

Stiu ca ziua mea e mai incolo, dar la nevoie pot sa inventez mintenas o ocazie corespunzatoare.

Deci, anybody ?

Read more...

Snow Day

duminică, 7 februarie 2010

Parintii mei stau intr-o casa. (D'oh !) Adica o casa-casa, pe pamant; o casa veche, cu mai multe intrari, si total ne-modernizata, prin urmare si neprietenoasa. N-am avut baie in-doors pana cand eram eu in liceu; si cam tot pana atunci am avut soba cu lemne in casa. Dar si dupa aia, cum baia era "atasata" la camera de zi care functiona si ca si dormitorul alor mei, iar camera mea si a sora-mii era la intrarea urmatoare, pe timp de iarna lucrurile erau tare complicate. Pulovere, caciuli, fulare si ocazional geci sau paltoane erau puse in functiune pentru transbordarea mea si a sora-mii in apartamentele noastre particulare, mai ales in urma unei bai, nu neaparat fierbinti.
Curtea ingusta era salasul vifornitelor, sosite desigur de la rusi si care inghetau apele, la propriu. Friguri mai mari ca la mine acasa, la mine in curte, rar am intalnit. In aia 3-4 metri latime, se adunau niste troiene in vremea copilariei mele in care mi se duceau picioarele adanc. Tin minte ca intr-un an, cu zapezi multe si mari, tata reusise sa stranga zapada de prin curte intr-un fel de deal in petecul de gradina din fundul curtii. Ce de-a rost si-a avut sania in anul ala...
Cred ca am ramas cu sechele. Chiar daca aveam casa in mijocul orasului, literalmente, intotdeauna mi se parea ca-s in mijocul campului. Aerul era rece si il simteam inghetat direct in gat, cand respiram - cauza multelor si repetatelor guturaiuri din fiecare an. Imi taia si respiratia si oasele - si nu e nici cea mai mica exagerare in afirmatia asta. Chiar si mai incoace, cand iernile n-au mai fost asa de ingrozitor-oribile, frigul tot imi taia oasele. Drept care m-am ales cu o forma incipienta de reumatism.
Cum va spun, toate senzatiile legate de frig imi sunt cunoscute indeaproape. Stiu pana si mirosul de aer inghetat, parca amestecat cu fum, care se intampla cand e ger mare. Il pierdusem intr-o vreme, chiar uitasem de el. Dar anul asta, intr-o noapte cu luna plina, cer senin si un ger de inghetau pietrele, fix cand plecam de la biroul meu care e in mijlocul orasului, dar aproape in camp, m-a prins de narile inghetate si m-a trimis inapoi in cu 20 de ani. Sau asa ceva.

Nu stiu ce mi-a trebuit sa ma duc azi la serviciu. E un fel de-a spune - stiu, ca altfel nu m-as fi miscat de-acasa, in ciuda prognozelor meteo si a realitatilor din teren - ca doar am si eu ferestre si pot vedea ce se intampla in strada. Dar aveam treaba, asa ca m-am dus. Ma pregatisem mental sa ma duc cu metroul, dar am incercat totusi la taxi si am avut noroc - unul din soferii mei obisnuiti a venit sa ma ia :)
Am mers chiar bine, pana ne-am impotmolit la 50 de metri de birou. Deci am luat-o la picior pentru restul distantei si dati-mi voie sa va zic ca a fost... intens ! Zapada viscolita se pusese pe tot restul distantei in straturi variind de la 10 la 30 de centimetri. Cand am ajuns in birou deja ma apucase panica, mai ales ca am stat 5-10 minute la usa incuiata a cladirii, pana a venit portarita de undeva sa-mi deschida. Cum o sa mai reusesc sa plec ? Cum, cand deja era foarte multa zapada si ningea viscolit in continuare. Am avut destul de treaba, si as mai vi avut, dar la 8 am plecat fiindca altfel cred ca nu mai ieseam de-acolo. Portarita mi-a zis ca face tura dubla, fiindca omul care trebuia sa o inlocuiasca nu putea ajunge sa o inlocuiasca.
Cand am plecat m-am gandit eu bine si am luat-o pe partea cealalta a cladirii. Unde n-am reusit sa intru in zapada decat pana la genunchi.


Maine scolile si gradinitele sunt inchise. Pun pariu ca la noi in curte nu o sa se sinchiseasca nimeni sa deszapezeasca. Si oricum ar trebui vreo 20 de oameni, sa munceasca 4-6 ore ca sa scoata locul la lumina. Si totusi, maine o sa ma duc la serviciu. Life sucks.

Read more...

Omul cu zane bune

joi, 4 februarie 2010

Later edit: In mai putin de o saptamana, pentru Daniel s-au donat peste 37.000 Eur. O gramada de oameni au donat obiecte sau servicii pentru o licitatie caritabila, se organizeaza evenimente si actiuni cu acelasi scop. Lucrurile sunt pe un drum bun si sper sa ramana asa.
Conturile pentru donatii sunt acestea:
EUR: RO72BTRL06404201F02712XX
RON: RO57BTRL064013HAF02712
Mie mi-a luat 3 minute prin internet banking. Daca poti, da si tu o mana de ajutor. Poate fi asa de simplu si de putin costisitor ca o cafea oferita unui prieten.

Nu sunt prea multe de zis. Mie mi se pare intotdeauna ca daca nu simti, vorbele altcuiva n-or sa te miste nici cu un centimetru.
Lucrurile pentru Daniel sunt simple: o sa aiba un copil in martie si asta ar trebui sa fie prioritatea lui. Mai are insa de dus niste batalii si mai are nevoie de un pic de ajutor pentru asta. Cateva zane bune au crezut ca pot sa-a ajute sa miste muntii din loc si sa stiti ca se vede.
N-am sa scriu mai mult, fiindca nu ma pricep sa scriu lucruri sensibile si oricum nu e de scris sau de citit, e de facut ceva. Puteti citi povestea intreaga pe situl lui Daniel, gasiti acolo toate informatiile despre cum puteti da o mana de ajutor. Si puteti face ceva - oricat de putin ar parea, conteaza.
Colega mea zicea azi ca am cam amortit, ca nu ne mai impresioneaza mai nimic, ca nu ne mai surprind lucrurile rele care se intampla in vietile noastre sau ale altora. Desi pe loc i-am dat dreptate, sper in secret ca nu e adevarat.

Read more...

Probleme si fantezii de logistica transportului

marți, 2 februarie 2010

Update: Si azi e marti: avionul a avut 45 de minute intarziere, din motive tehnice, iar la cafeneaua mea de resedinta nu au traditionalele sandvisuri. Frustrata pana peste poate !

Tocmai am mai intreprins o sedinta de bagaje. Nu cine stie ce, ca nu plec decat pentru o zi - stiti, ruta mea plictisitoare si obositoare de Cluj. Orisicat, data fiind iritarea mea perpetua fata de traseul asta obositor, planificarea atenta a bagajului e esentiala.
M-am hotarat la geanta de umar, chiar daca nu se repartizeaza greutatea in mod egal si oricum a scolioza. Doar ca nu vreau sa imi si disloc vreun umar incercand sa jonglez cu rucsacul din spate si incercand sa scot din el portofel, computer, chei si orice alte minunatii de care mai pot avea nevoie pe traseu. [Apropos, am uitat sa imi iau carte. Pauza.] [Gata, am rezolvat, 2 carti.]
Ca tot ziceam de scos computerul din geanta, cred ca am mai povestit de cateva ori: controlul de securitate ma scoate din minti. "Dezbraca-te, descalta-te (am cizme cu fermoar si tocuri cu metal, ce vreti), scoate din geanta, scoate cureaua" etc etc Dupa care "misca-te mai repede si pune-ti toate alea pe tine la loc in vazul lumii". Nu stiu eu cum e treaba cu scanerele alea corporale, dar daca m-ar scuti de misculatiile astea, eu as fi bucuroasa de acord cu ele. Macar asa m-ar scuti de pipaitul in public de catre doamnele controloare ! Prin urmare, maine, fara curea la pantaloni ! na, sa vedem ce mai nascociti acuma...

E un concurs undeva prin blogosfesfera - cum vrei sa fie calatoria de vis. Ei pentru mine ar fi o calatorie bagaj-free, fara ca totusi sa-mi lipseasca ceva de care as putea avea nevoie.
Carte de citit - poftiti ! Biscuiti cu ciocolata - aici ! o revista, ca e prea greoaie cartea - iata, la alegere ! un sal sau o pereche de manusi, ca e frig - cum sa nu ! umbrela - prezent !
Mi-e teama ca aceasta calatorie de vis presupune prezenta permanenta a unui sclav manager de bagaje. Care sa le care el si sa scotoceasca inlauntrul lor in cautarea obiectelor de prima necesitate; sau de simpla necesitate; sau de capriciu. Care sa se ocupe el de controlul de securitate, prin care eu, bagaj-less, as trece fluierand si de preferinta cu mainile in buzunare.
Ma rog, nu mai poate omul sa fantazeze... va povestesc eu maine cum a fost de fapt, pana la urma !

Read more...

O zi rotunda si turtita ca o gogoasa

joi, 28 ianuarie 2010

Tanti cu gura mare e avocat, si-a ratat procesul si acuma vorbeste tare s-o auda toata lumea - pesemne ca are nevoie de audienta. Vai de barbatul si copiii ei, saracii.

De fapt ziua mea a inceput cu vreo 3 ore inaintea gandului asta. M-am trezit la 5 dimineata, dupa ce m-am culcat pe la 2. La 6 si 25 eram in Gara de Nord - eu si multe grade cu minus, in asteptarea trenului. Din motive probabil total justificate, tabela de afisaj a aratat intai 10 minute de intarziere, pe urma 30, 50, 60 si la urma a disparut de tot. Acuma, cand scriu, pare asa de putin. Dar in gerul bocna de din zori, intervalurile astea au parut interminabile.
Prima data mi-am luat un Capucino Caramel Grande de la Coffee Right - asta era inainte de orice intarziere. As fi vrut si un  sandvis de la Mac, dar mi-a fost teama sa nu pierd trenul. Cand au 30 de minute de intarziere, deja nu mai conta, asa ca m-am stabilit la Mac. Glorie plasticului ! Am stat ca pe ghimpi, insa, fiindca inauntru nu se auzeau anunturile din gara, si in plus ma uitam cu jind la paharul de Capucino si-mi era sa nu ma certe careva ca beau altceva decat stimatul produs cofeinizat al stimatului Mac. Desi, probabil ca la 7 dimineata si pe frigul ala cu multe minusuri nu prea i-ar mai fi pasat nimanui.
Am iesit deci inainte sa se termine alea 30 de minute, si cat am mai tropait eu incolo si incoace in capatul liniilor, mijind ochii in speranta ca voi zari fantoma trenului, placuta de afisare, aburita, se hotarase sa afiseze 50 de minute. Urmatoarele 15 minute le-am stat in sala de asteptare. Desi n-as fi crezut, arata oarecum civilizat si oarecum curat; de fapt nu, nu arata, sa fi fost vara nici n-as fi indraznit sa respir acolo. Probabil ca ma asteptasem eu la ceva si mai rau. Macar acolo se auzeau anunturile din gara si nu mai trebuia sa stau stresata. Oricum nu mi-a folosit la nimic, cand am iesit iar in aer liber - ca asa e in Gara de Nord, fix ca-n gara, vorba aia - am constatat ca se anuntasera deja 60 de minute intarziere. Am mai dat niste ture de peron, dar lucrurile - si aerul respirat - devenisera insuportabile. Aveam senzatia ca merg cu picioarele goale pe o tabla inghetata si incepuse sa ma doara capul de la frig. Noroc cu bereta - mi-am stricat freza, dar cel putin nu m-am ales cu craniul transformat in gheata. La informatii, doamna (ha !) care statea la adapost de intemperii mi-a zis ca da, e intarziere de 60 de minute, asteptati doamna la peron ca trebuie sa-l traga. Ce stia ea - sau ce-i pasa oricum...
N-am idee cat a trecut intre discutia de la informatii si momentul in care m-am urcat in tren pana la urma - pierdusem notiunea timpului, iar corpul meu era concentrat pe mentinerea functiilor vitale. Pe peron era o gasca de domni catre 60 de ani, daca nu mai bine, care inca reuseau sa se tina de spirite pe tema frigului si a intarzierii. Mai mult de-atat n-am reusit sa procesez din discutia lor, eram prea ocupata sa topai ca un pitigoi, ca sa reusesc sa-mi mai simt picioarele. Cativa metri mai incolo am zarit-o pe doamna langa care am stat la Mac - arata cam chinuita, mai mult decat doar de frig, dar oricum eram de acord cu ea ca asta e senzatia corespunzatoare momentului.
Cand a tras trenul la linie, mai ca n-au fost urale - probabil ca ar fi si fost, daca n-am fi fost toti asa de inghetati si scosi din rabdari. Temperatura din vagon, conform asteptarilor mele, dar neconform cu ale altora, era cam aceeasi cu aia de-afara. N-am indraznit sa ma asez pe locul meu vreo 5-10 minute. Stiam (speram ?) ca o sa se incalzeasca. Dupa ce au dat navala niste alti oameni zgribuliti veniti din alte vagoane, unde pare-se ca usile sau geamurile sau toate erau intepenite deschise, iar dotarile includeau zapada pe scaune, m-am felicitat ca mi-am luat bilet la clasa I.
Intre "refugiati" e si tanti cu gura mare cu care am inceput postul. Merge tot la Craiova, asa ca o voi auzi si asculta in reprize, tot drumul. Gasca de domni venerabili de pe peron s-a reunit aici - n-au locuri impreuna, dar se fac permutari si lucrurile se aranjeaza. Ei vorbesc mai incet, dar sunt mai aproape de mine decat madama, asa ca e suficient de tare cat sa ma deranjeze la citit. O bombanesc si ei pe cucoana, dar din cand in cand, "seful"gastii (auto-propulsat, fiindca are ceai fiebinte in termos) vorbeste cu ea, chiar daca sade in continuare cu spatele la ea.
Desi n-ar avea cum sa auda, madama, fiindca e cu urechea palnie la toate alea, aude. Si raspunde. Pe urma vorbeste tare la telefon, anunta la Judecatorie ca intarzie, vorbeste cu numita dna Fabiola, care pare sa fie secretara ei sau asa ceva, zice la vreo 3 oameni ca am plecat cu 1 ora jumate intarziere, se ratoieste la vreo 2 clienti, dintre care unul "dom'doctor". Povestea se repeta cu fiecare interlocutor: intarziere, stationare la Chiajna, abia am plecat (desi plecaseram de trei sferturi de ora), la prima statie coboara si se intoarce inapoi (unde nu da Al de sus), la Galateni e rupta linia, RUPTA, si se circula pe un singur fir, cine stie daca ajungem si la ora 2, la Timisoara o sa ajunga trenul abia diseara, daca nu chiar maine dimineata.
Asa ma exaspereaza ca incep si eu sa pufnesc si sa bombanesc, sa ma uit urat la ea si sa dau ochii peste cap. [Ah, ce perdaf mi-ar trage mama daca m-ar vedea :D]. Ma vede si madama si probabil ca se prinde de ce-mi trece prin cap, dar uite de-asta nu mai pot eu. Si mie mi-i frig, si eu am stat in gara tot atat, si eu intarzii unde ma duc - dar nu consider necesar sa afle chiar tot vagonul si presa centrala despre treaba asta.

Stam in camp. Sau o fi vreo gara mica. Sau o halta. Galatesti aia, sau cum i-o zice. Cred ca asteptam sa treaca alt tren incoace.

Cu discursurile cucoanei, care coboara ea in camp, ca nu se stie daca si cand mai ajungem vreodata la destinatie, incep sa mi se invarta motorasele si sa fac scenarii. Deci... de ajuns la Craiova ajung azi, asta e clar. Intrebarea e daca mai apuc sa ma si intorc - iar raspunsul risca sa-mi dea mari batai de cap. Evident ca fix pentru acest scenariu nu am plecat pregatita de-acasa. Teoretic, trenul de intoarcere e la 4, dar daca vine cu intarziere si mai pierde si timp pe drum, as putea ajunge in Bucuresti la 10. Ceea ce inca ar fi rezonabil. De indata ce ajung la concluzia asta, nu-mi vine a crede ca am ajuns sa consider o intarziere de 3 ore ca rezonabila...

Oups ! Grupul de domni venerabili vorbeste despre aparatul genito-urinar si pietre la rinichi - o incantare !

Intre timp s-a mai incalzit - mi-am dat jos bereta. Freza mi-e iremediabil compromisa si in plus imi dau seama ca imi miroase parul a fum - l-am prins de undeva si sub bereta s-a lipit de coafura mea. Bleah ! Iaca de ce m-am spalat eu pe cap la 5 jumate dimineata !
Mie insa mi-e frig in continuare - mai ales la picioare. Ah, ce-ar fi mers niste bocanci... Sper sa nu ma ia vreo raceala - acum e cel mai prost moment, si ar fi de preferat sa facem operatiunea asta cam peste 2 saptamani, sa pot sa bolesc si eu in liniste.

Ma oboseste palavrageala oamenilor astora - vorbesc prea mult si prea tare. Si-asa am dormit prea putin asta-noapte, iar acum e prea tarziu sa mai dorm. Of course, o sa ma ia somnul in cel mai nepotrivit moment [asa si este pana la urma, in timpul examenului as fi pus capul pe masa si as fi inceput sa visez]. Ah, ce-as mai bea o cafea... A ! mi-am adus aminte de briosa pe care am avut inspiratia sa o iau de la Mac. Dublu a ! am si 2 mini Bounty, luate dimineata de-acasa intr-un moment de si mai glorioasa inspiratie ! Glicemia e salvata  - pauza de masa.

Ajung in Craiova cu intarziere de 2 ore si un sfert. Mi s-a dat tot programul peste cap si imi cer scuze infinite de la toata lumea. Noroc ca oamenii sunt intelegatori si foarte draguti cat sa ma plimbe cu masina de la gara, prin oras si inapoi la gara.
Am dat examenul si intre timp am incercat sa ii si incurajez pe oameni, ca pareau cam traumatizati de posibilele rezultate. Ce-i drept ca am cascat o gramada, cu toata cafeaua foarte tare pe care mi-au dat-o, si cred ca nu prea i-a ajutat la concetrare.
Pe urma m-am dus in vizita pe la prietenii mei unde am stat la taclale peste un ceai de lamaie taaaare bun - cred ca ala mi-a facut mai bine decat amaraciunea aia de cafea.

Si gata. Inapoi la gara. Surprinzator, trenul a venit la timp si a plecat la timp. De data asta am stat in compartiment, iar tovarasii de calatorie au fost total neinteresanti. Sau nu mai aveam eu chef de ei. Am dormit - chinuit si cu vise. Ma mai trezeam din cand in cand si ma uitam pe geam - nu ca as fi avut cea mai mica idee despre unde eram, nu ca as fi vazut altceva decat zapada infinita. Cand s-a intunecat m-am trezit. Cred ca visasem ceva nu prea vesel, ca m-am trezit amarata.

Nu-mi plac drumurile de intoarcere - ma intristeaza. Pe masura ce ma apropii de locul denumit conventional acasa, am din ce in ce mai tare senzatia de drum spre ghilotina - stiu ca directia e aia si e inevitabila. Poate ca si calatoria in sine descopera alta viata si alta persoana sau personalitate in bucla traseului, care inevitabil revine de unde a plecat. Sau poate ca e senzatia ca ma intorc in colivia aurita - indatoriri apasatoare, rutina si mai si. Daca as merge pe jos, pasii ar fi din ce in ce mai lenti si mai mici, pana m-as opri si as lua-o inapoi, intai incet, cu spatele si pe urma m-as intoarce si as lua-o la goana.
Si totusi nu sunt genul pelerinului ratacitor. Imi place sa ma stabilesc. Dar la urma, stiinta drumului de intoarcere imi strica, prin anticipatie, ultimele momente ale voiajului. Mai am o ora pana ajung si parca n-as vrea sa mai ajung.

Si ca sa imi confirm temerile, imi sabotez singura planul de a merge acasa, o data sa ajung si eu mai devreme. Tocmai mi-am dat seama ca am de facut o prezentare pentru a doua zi, iar acasa nu am nicio sansa - imi lipseste concentrarea si am televizorul ca principala distractie. In plus, acasa n-am nimic de mancare. Si inca mi-e foarte somn, fiindca orele pierdute asta noapte se razbuna crunt, ca de obicei. Asa ca, tristete si chin, voi merge la birou.
Dar inainte o sa ma opresc la Mac, pentru un supliment nutritiv de plastic si colesterol. Asta e, n-am imaginatie culinara la ora asta si nici timp de subtilitati gastronomice fugarite prin oras.
Si mai fac si o oprire la Coffee Right, de unde imi cumpar inca un Capucino Caramel Grande, for the road. Acolo imi dau seama si de unde captasem fumul in par: camera de fumatori are usa deschisa si valatucii de fum se revarsa asupra celor care asteapta cuminti la tejghea. Morons !

Ziua se va incheia mult mai tarziu dupa momentul asta - cam la 6-7 ore, cand voi fi adormit cu laptopul in brate in pat, incercand sa scriu textul de fata. Asa a fost ieri noapte.

Read more...

Teoria firului de par

marți, 26 ianuarie 2010

[Post cu target feminin]
Cred ca o sa-mi las parul lung. Cat de lung se poate, cu orice consecinte, ca si-asa mi-am dorit toata copilaria sa imi curga pletele pe umeri si mama m-a tot tuns. Bine, posibil sa aiba de-a face si faptul ca pur si simplu nu mai reusesc sa ma inteleg cu frizerii. Coafezii. Bine, hairstilistii !
Nu conteaza in chestiune aproape deloc cat de fitos e salonul sau cat sfarseste prin a ma costa operatiunea. Ma rog, poate ca are de-a face, fiindca atunci cand dau mai multi bani am oarecum pretentia sa nu ma trateze de parca sunt la tejghea, sa cumpar paine: "na, ia painea, plateste si pleaca" - "treci la samponat, ce sa tai, sa-ti fie de bine, pa !". Si nu ca procesul de cumparare a unei paini ar fi vreo chestiune simplissima in ce ma priveste, am sa povestesc eu despre asta alta data...
In ultimele luni am fost la 3 stilisti. La una mai fusesem de cateva ori, cu rezultate indoielnice - cam 1 tunsoare reusita la 3 nu prea. Toti au intrebat cum sa ma tunda, fara sa dea vreun moment impresia ca au de gand sa si puna in practica ce le zic. Cel putin asta ultimul, de alaltaieri, mi-a dat impresia ca asculta ce zice colega lui in cealalta parte a salonului in loc sa fie atent la ce-i zic eu acolo. Poate ca nu ma pricep sa explic in limbaj de specialitate, dar daca tu altfel nu poti lucra, intreaba-ma, ca sunt sanse mari sa ne intelegem.
Fata la care am fost data trecuta mi-a zis ca nu asa ar trebui sa ma tund, ca altfel se poarta acuma ! A cazut de acord totusi sa ma tunda cum vreau eu, dar impotriva propriei vointe. Pana la urma cred ca tunsoarea ei mi-a iesit cel mai bine, desi a bombanit-o tot timpul pe aia de dinainte - ca uite ce linie, ca uite aici a taiat prea mult in scara, ca trebuia sa tina cont de nu-stiu-ce...
Deci draga stililist, eu sunt de acord ca asta e meseria ta si ca ar trebui sa ma sfatuiesti sa imi aleg o tunsoare care sa imi vina bine, sa se potriveasca cu tipul fetei, culoarea cu pigmentul pielii si al ochilor si asa mai departe. Dar pentru asta trebuie sa pui niste intrebari ca sa te lamuresti - e ca un diagnostic. Pana la urma, iti vine sa crezi sau nu, podoaba asta capilara pe care tu o vezi acuma prima data, eu o port tot timpul cu mine. Da, chiar si in somn, si nu vrea nimeni sa vada cum arata dupa :P
Asa ca intreaba-ma cat timp acord ingrijirii parului zilnic, de cate ori imi spal parul pe saptamana, ce produse de intretinere folosesc, daca si ce fel de colorare folosesc, daca prefer breton sau nu, daca e ondulat de la natura sau daca il indrept, daca am vartejuri, daca peste 3 luni o sa vreau pletele valuri sau o tunsoare a la garçonne.
Cat poate sa dureze interogatoriul asta ?! 5 minute. Dar daca trecem prin el, macar intelegi si tu ce-am eu in cap si respectiv pe. Ca sa nu ma trezesc la sfarsit, dupa ce mi-ai invartit foarfecele aiurea 10 minute pe langa cap, ca mi-ai taiat prea mult din lungime si prea putin din breton, ca mi-ai facut cararea in partea cealalta si nu sta, fiindca am vartej si altele si altele.
Si fir-ar sa fie, intreaba-ma inainte daca vreau sa ma speli pe cap. In primul rand, fiindca oricum ma spal in fiecare zi si daca nu, oricum ma spal inainte sa ies in oras. Si in al doilea rand fiindca nu-mi place sa stea nimeni cu mainile prin capul meu. Deci cu atat mai putin am chef sa stai tu, si sa mi-l incurci, cu tot balsamul al carui miros nu-mi place pe care mi l-ai turnat in cap. Si inca si mai putin am chef sa-mi apesi scalpul si sa imi atingi gatul, care oricum e intepenit pe marginea afurisitei aleia de chiuvete. Totul rezultand intr-o durere de cap persistenta, chiar si la 24 de ore dupa aia.
Si nici nu te apuca sa imi torni o jumate de tub de spuma in cap si 1 litru de fixativ lichid. Mai ales cand ti-am zis ca nu vreau coafat. Ca oricum nu ma coafez, in viata mea terestra, si ca nu vreau sa ma simt ca impaiata cand ies de la salon. Si mai ales nu-mi sculpta o coafura cu volum care-mi face capul de 2 ori mai mare, ca inca n-am 55 de ani si un perete drept perspectiva.
Repet, de curatare si ingrijire ma ocup eu. Si daca am chef sa fie altfel, o sa iti zic; dar numai intreaba-ma.

Read more...

  © Blogger template Leaving by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP