Blog Widget by LinkWithin

O zi rotunda si turtita ca o gogoasa

joi, 28 ianuarie 2010

Tanti cu gura mare e avocat, si-a ratat procesul si acuma vorbeste tare s-o auda toata lumea - pesemne ca are nevoie de audienta. Vai de barbatul si copiii ei, saracii.

De fapt ziua mea a inceput cu vreo 3 ore inaintea gandului asta. M-am trezit la 5 dimineata, dupa ce m-am culcat pe la 2. La 6 si 25 eram in Gara de Nord - eu si multe grade cu minus, in asteptarea trenului. Din motive probabil total justificate, tabela de afisaj a aratat intai 10 minute de intarziere, pe urma 30, 50, 60 si la urma a disparut de tot. Acuma, cand scriu, pare asa de putin. Dar in gerul bocna de din zori, intervalurile astea au parut interminabile.
Prima data mi-am luat un Capucino Caramel Grande de la Coffee Right - asta era inainte de orice intarziere. As fi vrut si un  sandvis de la Mac, dar mi-a fost teama sa nu pierd trenul. Cand au 30 de minute de intarziere, deja nu mai conta, asa ca m-am stabilit la Mac. Glorie plasticului ! Am stat ca pe ghimpi, insa, fiindca inauntru nu se auzeau anunturile din gara, si in plus ma uitam cu jind la paharul de Capucino si-mi era sa nu ma certe careva ca beau altceva decat stimatul produs cofeinizat al stimatului Mac. Desi, probabil ca la 7 dimineata si pe frigul ala cu multe minusuri nu prea i-ar mai fi pasat nimanui.
Am iesit deci inainte sa se termine alea 30 de minute, si cat am mai tropait eu incolo si incoace in capatul liniilor, mijind ochii in speranta ca voi zari fantoma trenului, placuta de afisare, aburita, se hotarase sa afiseze 50 de minute. Urmatoarele 15 minute le-am stat in sala de asteptare. Desi n-as fi crezut, arata oarecum civilizat si oarecum curat; de fapt nu, nu arata, sa fi fost vara nici n-as fi indraznit sa respir acolo. Probabil ca ma asteptasem eu la ceva si mai rau. Macar acolo se auzeau anunturile din gara si nu mai trebuia sa stau stresata. Oricum nu mi-a folosit la nimic, cand am iesit iar in aer liber - ca asa e in Gara de Nord, fix ca-n gara, vorba aia - am constatat ca se anuntasera deja 60 de minute intarziere. Am mai dat niste ture de peron, dar lucrurile - si aerul respirat - devenisera insuportabile. Aveam senzatia ca merg cu picioarele goale pe o tabla inghetata si incepuse sa ma doara capul de la frig. Noroc cu bereta - mi-am stricat freza, dar cel putin nu m-am ales cu craniul transformat in gheata. La informatii, doamna (ha !) care statea la adapost de intemperii mi-a zis ca da, e intarziere de 60 de minute, asteptati doamna la peron ca trebuie sa-l traga. Ce stia ea - sau ce-i pasa oricum...
N-am idee cat a trecut intre discutia de la informatii si momentul in care m-am urcat in tren pana la urma - pierdusem notiunea timpului, iar corpul meu era concentrat pe mentinerea functiilor vitale. Pe peron era o gasca de domni catre 60 de ani, daca nu mai bine, care inca reuseau sa se tina de spirite pe tema frigului si a intarzierii. Mai mult de-atat n-am reusit sa procesez din discutia lor, eram prea ocupata sa topai ca un pitigoi, ca sa reusesc sa-mi mai simt picioarele. Cativa metri mai incolo am zarit-o pe doamna langa care am stat la Mac - arata cam chinuita, mai mult decat doar de frig, dar oricum eram de acord cu ea ca asta e senzatia corespunzatoare momentului.
Cand a tras trenul la linie, mai ca n-au fost urale - probabil ca ar fi si fost, daca n-am fi fost toti asa de inghetati si scosi din rabdari. Temperatura din vagon, conform asteptarilor mele, dar neconform cu ale altora, era cam aceeasi cu aia de-afara. N-am indraznit sa ma asez pe locul meu vreo 5-10 minute. Stiam (speram ?) ca o sa se incalzeasca. Dupa ce au dat navala niste alti oameni zgribuliti veniti din alte vagoane, unde pare-se ca usile sau geamurile sau toate erau intepenite deschise, iar dotarile includeau zapada pe scaune, m-am felicitat ca mi-am luat bilet la clasa I.
Intre "refugiati" e si tanti cu gura mare cu care am inceput postul. Merge tot la Craiova, asa ca o voi auzi si asculta in reprize, tot drumul. Gasca de domni venerabili de pe peron s-a reunit aici - n-au locuri impreuna, dar se fac permutari si lucrurile se aranjeaza. Ei vorbesc mai incet, dar sunt mai aproape de mine decat madama, asa ca e suficient de tare cat sa ma deranjeze la citit. O bombanesc si ei pe cucoana, dar din cand in cand, "seful"gastii (auto-propulsat, fiindca are ceai fiebinte in termos) vorbeste cu ea, chiar daca sade in continuare cu spatele la ea.
Desi n-ar avea cum sa auda, madama, fiindca e cu urechea palnie la toate alea, aude. Si raspunde. Pe urma vorbeste tare la telefon, anunta la Judecatorie ca intarzie, vorbeste cu numita dna Fabiola, care pare sa fie secretara ei sau asa ceva, zice la vreo 3 oameni ca am plecat cu 1 ora jumate intarziere, se ratoieste la vreo 2 clienti, dintre care unul "dom'doctor". Povestea se repeta cu fiecare interlocutor: intarziere, stationare la Chiajna, abia am plecat (desi plecaseram de trei sferturi de ora), la prima statie coboara si se intoarce inapoi (unde nu da Al de sus), la Galateni e rupta linia, RUPTA, si se circula pe un singur fir, cine stie daca ajungem si la ora 2, la Timisoara o sa ajunga trenul abia diseara, daca nu chiar maine dimineata.
Asa ma exaspereaza ca incep si eu sa pufnesc si sa bombanesc, sa ma uit urat la ea si sa dau ochii peste cap. [Ah, ce perdaf mi-ar trage mama daca m-ar vedea :D]. Ma vede si madama si probabil ca se prinde de ce-mi trece prin cap, dar uite de-asta nu mai pot eu. Si mie mi-i frig, si eu am stat in gara tot atat, si eu intarzii unde ma duc - dar nu consider necesar sa afle chiar tot vagonul si presa centrala despre treaba asta.

Stam in camp. Sau o fi vreo gara mica. Sau o halta. Galatesti aia, sau cum i-o zice. Cred ca asteptam sa treaca alt tren incoace.

Cu discursurile cucoanei, care coboara ea in camp, ca nu se stie daca si cand mai ajungem vreodata la destinatie, incep sa mi se invarta motorasele si sa fac scenarii. Deci... de ajuns la Craiova ajung azi, asta e clar. Intrebarea e daca mai apuc sa ma si intorc - iar raspunsul risca sa-mi dea mari batai de cap. Evident ca fix pentru acest scenariu nu am plecat pregatita de-acasa. Teoretic, trenul de intoarcere e la 4, dar daca vine cu intarziere si mai pierde si timp pe drum, as putea ajunge in Bucuresti la 10. Ceea ce inca ar fi rezonabil. De indata ce ajung la concluzia asta, nu-mi vine a crede ca am ajuns sa consider o intarziere de 3 ore ca rezonabila...

Oups ! Grupul de domni venerabili vorbeste despre aparatul genito-urinar si pietre la rinichi - o incantare !

Intre timp s-a mai incalzit - mi-am dat jos bereta. Freza mi-e iremediabil compromisa si in plus imi dau seama ca imi miroase parul a fum - l-am prins de undeva si sub bereta s-a lipit de coafura mea. Bleah ! Iaca de ce m-am spalat eu pe cap la 5 jumate dimineata !
Mie insa mi-e frig in continuare - mai ales la picioare. Ah, ce-ar fi mers niste bocanci... Sper sa nu ma ia vreo raceala - acum e cel mai prost moment, si ar fi de preferat sa facem operatiunea asta cam peste 2 saptamani, sa pot sa bolesc si eu in liniste.

Ma oboseste palavrageala oamenilor astora - vorbesc prea mult si prea tare. Si-asa am dormit prea putin asta-noapte, iar acum e prea tarziu sa mai dorm. Of course, o sa ma ia somnul in cel mai nepotrivit moment [asa si este pana la urma, in timpul examenului as fi pus capul pe masa si as fi inceput sa visez]. Ah, ce-as mai bea o cafea... A ! mi-am adus aminte de briosa pe care am avut inspiratia sa o iau de la Mac. Dublu a ! am si 2 mini Bounty, luate dimineata de-acasa intr-un moment de si mai glorioasa inspiratie ! Glicemia e salvata  - pauza de masa.

Ajung in Craiova cu intarziere de 2 ore si un sfert. Mi s-a dat tot programul peste cap si imi cer scuze infinite de la toata lumea. Noroc ca oamenii sunt intelegatori si foarte draguti cat sa ma plimbe cu masina de la gara, prin oras si inapoi la gara.
Am dat examenul si intre timp am incercat sa ii si incurajez pe oameni, ca pareau cam traumatizati de posibilele rezultate. Ce-i drept ca am cascat o gramada, cu toata cafeaua foarte tare pe care mi-au dat-o, si cred ca nu prea i-a ajutat la concetrare.
Pe urma m-am dus in vizita pe la prietenii mei unde am stat la taclale peste un ceai de lamaie taaaare bun - cred ca ala mi-a facut mai bine decat amaraciunea aia de cafea.

Si gata. Inapoi la gara. Surprinzator, trenul a venit la timp si a plecat la timp. De data asta am stat in compartiment, iar tovarasii de calatorie au fost total neinteresanti. Sau nu mai aveam eu chef de ei. Am dormit - chinuit si cu vise. Ma mai trezeam din cand in cand si ma uitam pe geam - nu ca as fi avut cea mai mica idee despre unde eram, nu ca as fi vazut altceva decat zapada infinita. Cand s-a intunecat m-am trezit. Cred ca visasem ceva nu prea vesel, ca m-am trezit amarata.

Nu-mi plac drumurile de intoarcere - ma intristeaza. Pe masura ce ma apropii de locul denumit conventional acasa, am din ce in ce mai tare senzatia de drum spre ghilotina - stiu ca directia e aia si e inevitabila. Poate ca si calatoria in sine descopera alta viata si alta persoana sau personalitate in bucla traseului, care inevitabil revine de unde a plecat. Sau poate ca e senzatia ca ma intorc in colivia aurita - indatoriri apasatoare, rutina si mai si. Daca as merge pe jos, pasii ar fi din ce in ce mai lenti si mai mici, pana m-as opri si as lua-o inapoi, intai incet, cu spatele si pe urma m-as intoarce si as lua-o la goana.
Si totusi nu sunt genul pelerinului ratacitor. Imi place sa ma stabilesc. Dar la urma, stiinta drumului de intoarcere imi strica, prin anticipatie, ultimele momente ale voiajului. Mai am o ora pana ajung si parca n-as vrea sa mai ajung.

Si ca sa imi confirm temerile, imi sabotez singura planul de a merge acasa, o data sa ajung si eu mai devreme. Tocmai mi-am dat seama ca am de facut o prezentare pentru a doua zi, iar acasa nu am nicio sansa - imi lipseste concentrarea si am televizorul ca principala distractie. In plus, acasa n-am nimic de mancare. Si inca mi-e foarte somn, fiindca orele pierdute asta noapte se razbuna crunt, ca de obicei. Asa ca, tristete si chin, voi merge la birou.
Dar inainte o sa ma opresc la Mac, pentru un supliment nutritiv de plastic si colesterol. Asta e, n-am imaginatie culinara la ora asta si nici timp de subtilitati gastronomice fugarite prin oras.
Si mai fac si o oprire la Coffee Right, de unde imi cumpar inca un Capucino Caramel Grande, for the road. Acolo imi dau seama si de unde captasem fumul in par: camera de fumatori are usa deschisa si valatucii de fum se revarsa asupra celor care asteapta cuminti la tejghea. Morons !

Ziua se va incheia mult mai tarziu dupa momentul asta - cam la 6-7 ore, cand voi fi adormit cu laptopul in brate in pat, incercand sa scriu textul de fata. Asa a fost ieri noapte.

Read more...

Teoria firului de par

marți, 26 ianuarie 2010

[Post cu target feminin]
Cred ca o sa-mi las parul lung. Cat de lung se poate, cu orice consecinte, ca si-asa mi-am dorit toata copilaria sa imi curga pletele pe umeri si mama m-a tot tuns. Bine, posibil sa aiba de-a face si faptul ca pur si simplu nu mai reusesc sa ma inteleg cu frizerii. Coafezii. Bine, hairstilistii !
Nu conteaza in chestiune aproape deloc cat de fitos e salonul sau cat sfarseste prin a ma costa operatiunea. Ma rog, poate ca are de-a face, fiindca atunci cand dau mai multi bani am oarecum pretentia sa nu ma trateze de parca sunt la tejghea, sa cumpar paine: "na, ia painea, plateste si pleaca" - "treci la samponat, ce sa tai, sa-ti fie de bine, pa !". Si nu ca procesul de cumparare a unei paini ar fi vreo chestiune simplissima in ce ma priveste, am sa povestesc eu despre asta alta data...
In ultimele luni am fost la 3 stilisti. La una mai fusesem de cateva ori, cu rezultate indoielnice - cam 1 tunsoare reusita la 3 nu prea. Toti au intrebat cum sa ma tunda, fara sa dea vreun moment impresia ca au de gand sa si puna in practica ce le zic. Cel putin asta ultimul, de alaltaieri, mi-a dat impresia ca asculta ce zice colega lui in cealalta parte a salonului in loc sa fie atent la ce-i zic eu acolo. Poate ca nu ma pricep sa explic in limbaj de specialitate, dar daca tu altfel nu poti lucra, intreaba-ma, ca sunt sanse mari sa ne intelegem.
Fata la care am fost data trecuta mi-a zis ca nu asa ar trebui sa ma tund, ca altfel se poarta acuma ! A cazut de acord totusi sa ma tunda cum vreau eu, dar impotriva propriei vointe. Pana la urma cred ca tunsoarea ei mi-a iesit cel mai bine, desi a bombanit-o tot timpul pe aia de dinainte - ca uite ce linie, ca uite aici a taiat prea mult in scara, ca trebuia sa tina cont de nu-stiu-ce...
Deci draga stililist, eu sunt de acord ca asta e meseria ta si ca ar trebui sa ma sfatuiesti sa imi aleg o tunsoare care sa imi vina bine, sa se potriveasca cu tipul fetei, culoarea cu pigmentul pielii si al ochilor si asa mai departe. Dar pentru asta trebuie sa pui niste intrebari ca sa te lamuresti - e ca un diagnostic. Pana la urma, iti vine sa crezi sau nu, podoaba asta capilara pe care tu o vezi acuma prima data, eu o port tot timpul cu mine. Da, chiar si in somn, si nu vrea nimeni sa vada cum arata dupa :P
Asa ca intreaba-ma cat timp acord ingrijirii parului zilnic, de cate ori imi spal parul pe saptamana, ce produse de intretinere folosesc, daca si ce fel de colorare folosesc, daca prefer breton sau nu, daca e ondulat de la natura sau daca il indrept, daca am vartejuri, daca peste 3 luni o sa vreau pletele valuri sau o tunsoare a la garçonne.
Cat poate sa dureze interogatoriul asta ?! 5 minute. Dar daca trecem prin el, macar intelegi si tu ce-am eu in cap si respectiv pe. Ca sa nu ma trezesc la sfarsit, dupa ce mi-ai invartit foarfecele aiurea 10 minute pe langa cap, ca mi-ai taiat prea mult din lungime si prea putin din breton, ca mi-ai facut cararea in partea cealalta si nu sta, fiindca am vartej si altele si altele.
Si fir-ar sa fie, intreaba-ma inainte daca vreau sa ma speli pe cap. In primul rand, fiindca oricum ma spal in fiecare zi si daca nu, oricum ma spal inainte sa ies in oras. Si in al doilea rand fiindca nu-mi place sa stea nimeni cu mainile prin capul meu. Deci cu atat mai putin am chef sa stai tu, si sa mi-l incurci, cu tot balsamul al carui miros nu-mi place pe care mi l-ai turnat in cap. Si inca si mai putin am chef sa-mi apesi scalpul si sa imi atingi gatul, care oricum e intepenit pe marginea afurisitei aleia de chiuvete. Totul rezultand intr-o durere de cap persistenta, chiar si la 24 de ore dupa aia.
Si nici nu te apuca sa imi torni o jumate de tub de spuma in cap si 1 litru de fixativ lichid. Mai ales cand ti-am zis ca nu vreau coafat. Ca oricum nu ma coafez, in viata mea terestra, si ca nu vreau sa ma simt ca impaiata cand ies de la salon. Si mai ales nu-mi sculpta o coafura cu volum care-mi face capul de 2 ori mai mare, ca inca n-am 55 de ani si un perete drept perspectiva.
Repet, de curatare si ingrijire ma ocup eu. Si daca am chef sa fie altfel, o sa iti zic; dar numai intreaba-ma.

Read more...

Excesele de la miezul noptii

joi, 21 ianuarie 2010

In continuarea postului anterior, anunt solemn ca e putin dupa 2 noaptea si eu mananc ciocolata cu alune. In pat, cu laptopul in brate, in timp ce ma uit la televizor.
Ma astept sa vina cineva sa ma pedepseasca crunt, de exemplu cu o pana de curent insotita de un frigider gol. Nici nu asa de greu - frigiderul meu oricum e gol, si ieri seara mi-au sarit putin sigurantele.
Sau macar sa fie un mesaj din ala de la CNA la tv- cu excesul de sare, zahar, uitat la televizor si lipsa de miscare...

Read more...

Rezolutii pe apa sambetei (tratat despre taxiuri si mancare)

miercuri, 20 ianuarie 2010

E cam prea tarziu de stabilit rezolutii de anul nou si cam prea devreme sa fi tras linie si sa zic ca nu mi-a iesit. Dar adevarul e ca nu prea-mi iese. Nu ma hotarasem la prea multe lucruri, dar nu mi-au trebuit decat 2-3 saptamani ca sa nu ma tin de ele. Unele dintre cele mai usurele - sau asa mi se parea - erau sa mananc mai sanatos si sa o mai raresc cu taxiurile.
S-a dovedit insa ca amandoua chestiunile astea mici presupun asa de mari ajustari... Mai si sunt strans legate intre ele. Sa vedeti cum.

Dat fiind ca sunt prea chioara de somn dimineata, efortul de tarat propria persoana plus bagajele suplimentare sub forma de poseta, geanta sau rucsac, ce-mi cade sub mana in saptamana respectiva, efortul, zic, de-acasa pana la metrou si mai ales de la metrou pana la birou e mult prea mare. Si ca sa nu ajung deja stoarsa de forte si de nervi intr-un loc in care ar trebui sa mai am asa ceva de cheltuit, am stabilit in sedinta interna eu cu mine ca dimineata am voie sa iau taxiul. Cu conditia ca seara sa plec pe jos si respectiv cu metroul. Si de fapt chiar imi placea varianta: nu aveam termen de ajuns acasa, drumul de la birou spre metrou e mai suportabil decat in sens invers, metroul e liber de la statia mea si pot sa stau jos si sa citesc si sa ascult muzica timp de multe statii. Foarte frumos.
Dar n-a functionat decat in prima saptamana de lucru. Cum am inceput sa plec la 8, 9, sau dupa 10, ca in seara asta... Cum sa mai plec pe jos ? la orele ale pe trotuarele neluminate de pe splai, obosita vraiste, si mai ales inotand prin nameti ?! No way !
Partea proasta e ca pana spre 10 martie nu e nicio sansa sa se schimbe ceva in programul asta, deci cu taxiul am cam terminat-o. Stiu, mai e mult din martie pana in decembrie, dar tot nu.

Cu mancarea pe cuvant ca am facut eforturi, jur pe rosu. Am facut cumparaturi repetate, am si gatit si in week-end si in timpul saptamanii - tot in prima saptamana de lucru. Dupa aia, ce naiba sa mai gatesc cand eu ajung acasa in creierii noptii si cum e in seara asta, de exemplu, de nici macar  un sandvis n-am mai avut chef sa-mi fac.
Dimineata - pai n-am stabilit ? ma dau jos din pat si ma urc in taxi ! prefer sa stau o jumatate de ora in plus in pat, decat sa mananc. Asa ca prima "masa" e la birou - pe birou chiar. Cafea si ce se mai nimereste cu ea.
Dupa care, masa de pranz e un chin, de-a dreptul. Biroul meu e intr-o cladire comunista, fara niciun fel de facilitati (de ex. hartiea igienica la baie nu intra in dotarile minime) si care e izolata. Deci nu avem catering, nu avem restaurante, nu avem fast food, nu avem alimentara. In niciun caz la o distanta mica, asa incat in pauza de masa sa ma duc pana acolo, sa imi iau de mancare, sa ma intorc si sa si mananc linistita. Asa ca optiunile sunt sa imi aduc de-acasa (respectiv ce n-am gatit), sa imi cumpar de pe drum sau sa imi comand. Asta cu comanda, zau asa, parca e reteta pentru taiat pofta de mancare. Va poftim - avem pizza (yuch, nu mai suport), paste si salata (pastele nu-mi plac, salata nu-mi ajunge), mancare chinezeasca (vine greu, cam in 2 ore, au ceva comanda minima si de obicei nu pot sa mananc cat iau, iar mai tarziu sau a doua zi nu mai au acelasi gust). Mai gasisem la un moment dat o firma care facea livrari cu preparate bio, dar aia erau si mai scumpi si aveau si comanda minima mai mare.
Multiplicati optiunile astea - respectiv lipsa lor - cu 5 zile lucratoare si sa vezi distractie. Daca mai adaugam si faptul ca stomacul meu traumatizat - gastrita sau ce-o mai fi la mijloc  - are personalitate si vointa proprie, si deci nu accepta orice si oricand. Mai ales fructe si legume si iaurturi - otrava, domnule ! Nu tot timpul, dar oricum...
Ca tot ziceam de luat din drum, ma impacasem la un moment dat cu baietii aia de la SnackAttack - mi-a placut, nu, am fost super-incantata cand am vazut ca au si mancare gatita. Doar ca sunt numai 3 feluri si m-am plictisit repede. In plus, asta presupune ca trebuie sa ma opresc in fiecare zi, in drum spre birou, cu taxiul sa imi iau de mancare. Sa conving taximetristul sa mearga pe un anume traseu, mai ales cand e trafic mare si nici eu n-am chef, sa il convins opreasca intr-un loc anume, nu chiar in fata magazinului ca n-are unde parca, si sa ma astepte, ca eu sigur ma intorc. Plus planificarea cumparatului de pe traseu in fiecare zi, inclusiv in zilele in care am intalniri si mai esuez cine stie pe unde prin oras... Complicatenia de pe lume, oameni buni !

De ce nu pot sa fie lucrurile simple, de ce ?! Sa ma teleportez la serviciu. Si inapoi acasa. Sa apas pe buton - la serviciu, sau acasa, sau in metrou - si sa imi apara micul dejun, sau masa de pranz sau gustarea de dupa-amiaza. Daca as rezolva treburile aiestea, calitatea vietii mele s-ar imbunatati substantial. Asa de tare ii invidiez pe oamenii care au cantina sau restaurant sau macar un automat de sandvisuri si gustari la serviciile lor respective !

Asa, totul se reduce la faptul ca eu ma duc la serviciu, ca sa fac bani, ca sa ii dau pe mancare si pe taxi, ca sa ma duc la serviciu !

Read more...

Soferii din tura de noapte

duminică, 17 ianuarie 2010

Traseul e in prima parte fortat si in a doua cam fix, din cauza toanei mele de a trece prin centru in fiecare noapte.
Doar ca vineri, pe Maria Rosetti, undeva la mijlocul distantei intre Magheru si Mosilor se desfasurau niste lucrari. Din alea cu o macara (sau ce-o fi fost) mare si grea, pe un ditamai pilonul metalic si care ocupa toata latimea strazii. Semnalizata corespunzator cu 2 semne - unul cu "drum inchis" si unul cu "luati-o la dreapta sau la stanga" inca de la mica intersectie de dinainte, cu vreo 100-200 de metri inainte.
Doar ca un sir intreg de masini, probabil mai mult de 20, au ocolit cele 2 semne si s-au dus ca berbecii inainte, fara sa faca macar tentative de oprire, desi cei din fata se opreau si se intorceau (pe interzis, fiindca sensul unic era spre macara), chiar cu flash-uri de avertizare.
Copacul meu de taximetrist - sofer, da ? - lasa ca ignora flash-urile unui om cu un strop de bunavointa, si se repede ca nebunul catre drumul inchis; dar cand intr-un final glorios ne intoarcem si, dupa niste manevre deosebit de nefericite care m-au zdruncinat considerabil, nimerim din nou in fata semnalizarii de drum inchis, zice "a, ia uite semnele, pentru asta erau deci !".
Si eu, care le vazusem de pe scaunul din spate, ca deh, eu ma uitam pe unde merge masina !
Culmea e ca si dupa ce ne-am intors noi din drum, ca si alte 5-7 masini, tot au mai insistat unii sa mearga tot inainte, pe langa semnele mai mult decat vizibile...

Read more...

Dileme

miercuri, 13 ianuarie 2010

Stim, in absolut si ca la carte, stim toate raspunsurile bune si toate sfaturile perfecte. Mai greu e cand chiar ne intalnim cu situatii delicate sau critice si cu intrebari de categorie grea.

O prietena incepe sa consume alcool pana nu prea mai stie pe ce lume e si incearca droguri usoare pentru senzatiile... plutitoare.

Un amic face greseala vietii lui si se casatoreste, desi recunoaste deschis ca nu vrea asta iar peste 3 ani deja va fi praf peste actele de divort.

O prietena a adoptat cu larghete ideile si "valorile" sotului ei si acum e de acord cu spaga si cu comportamentul violent in trafic, printre altele.

Un coleg isi iseala sotia, sistematic, fiindca ii place tensiunea ascunzisului.

Astea-s numai cateva situatii fata de care unii dintre noi simt nevoia sa protesteze. Si daca nu sunt astea, sunt altele. Invariabil si cel putin o data pe luna, semenii nostri vor avea atitudini si actiuni care contrazic flagrant setul de valori pe care ni l-am asumat.
In functie de "gravitatea faptei" ne simtim sau nu obligati sa intervenim uneori chiar brutal, in scopul trezirii impricinatului la realitate. Fiecare din noi are propriul Pat al lui Procust prin care trecem in secret pe toata lumea, in numele facerii de bine.
A, nu arat pe nimeni cu degetul ; si eu fac la fel - si partea proasta e ca imi si dau seama :)

Intrebare de baraj insa: de unde stii ca tu chiar esti posesorul adevarului absolut dupa care nu te poti abtine sa judeci pe toata lumea ? Unde incepe adevarul tau absolut si unde se termina adevarul absolut al cuiva care e absolut convins de contrariul.
Sa nu spuneti ca nu exista asa o convingere perfect contrara. Oamenii aia de mai sus sunt convinsi de justetea parerilor si actiunilor lor. Si sunt doar exemple minore.

Intrebare de baraj nr. 2: chiar si constatata diferenta asta majora de pareri, ce faci, te bagi in viata omului ? ii dai 2 perechi de palme ? ii torni o galeata de apa in cap ? il parasti la nevasta sau politie ? Sau pui toate etichetele pe dosar si il clasezi (ma uit la un serial politist in timp ce scriu asta). Cu alte cuvinte, iti faci o notita in capul tau despre calitatea persoanei respective si eviti contactele (prea intense) ulterioare. Fiindca omul oricum nu se va schimba si oricum e mai bine sa stai in banca ta.

Nu, pe bune, ce faci ?

Read more...

Cum mi-am petrecut pana de curent

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Am impresia ca am mai citit titlul asta pe undeva - sau doar m-am mai gandit la el. Cred ca problemele mele de natura electrica sunt deja cunoscute - am povestit despre ele, in episoade repetate - doar ca mi-e lene sa caut linkurile :)

In mod normal, ca posesoare de laptop si de conexiune internet mobila n-as fi avut nicio problema de gasit ocupatie. Numai ca nemernicul de Ghita s-a stins la 1-2 minute dupa ce n-a mai luat curent din priza (stiu, baterie varza si probabil si incarcator cam tot asa).

Noroc ca am ceva lumanari prin casa - unele mititele, in "coaja" de aluminiu, fara miros si care fac lumina buna. Una in bucatarie si una in camera, plus noaptea laptoasa si perdelele lipsa - si am rezolvat-o cu lumina. Nu de cea mai buna calitate, dar rezonabila. Bine, am reusit si sa creez ceva pagube - una din lumanari, pe terminate, pe care am pus-o ca desteapta pe televizor a lasat o urma topita in carcasa. Cred ca o sa fie cam greu de explicat proprietarei...

Si tot noroc ca, in asa casuta mititica, si cu toata dezordinea care pare sa devina permanenta, stiu cu ochii inchisi pe unde sunt toate cele. Asa ca am putut sa gasesc usor prin casa ce-am avut nevoie - inclusiv lumanarile si chibriturile.

As fi putut asculta muzica de la telefon, dar bateria era deja la jumate si in eventualitatea in care nu s-ar fi remediat situatia, m-am gandit ca poate mai am nevoie de ea. Asa ca lipsa totala de ocupatie. Nu ca ascultatul de muzica s-ar califica drept ocupatie.

Tot mi-era lene inainte - si foame in acelasi timp, asa ca mi-am facut niste cartofi. A fost amuzant sa bucataresc in semi-intuneric. De la geamul bucatariei se vede tot cartierul in intuneric - de fapt asa mi-am dat seama ca nu e pana doar la noi in bloc si prin urmare ca va dura mai mult de cateva minute. Pe urma au inceput sa apara luminite timide pe la geamuri - probabil ca si alti descurcareti ca si mine dadusera de urma lumanarilor din casa.

Cat am asteptat sa se fiarba cartofii, am inceput sa ma plictisesc, fireste. Cu toata lumina chioara, am reusit sa mai eliberez masa din bucatarie (pe care o folosesc pe post de dulap si care din cauza asta e mereu supra-incarcata). Am aruncat o jumatate de cozonac insipid ramas de la Craciun si care se impietrise deja si niste banane innegrite de coapte ce erau (mie imi plac alea mai crude). Am descoperit ca mai am niste ciocolata neagra cu alune si o punguta cu fistic !

Dar cata ordine sa faci si pe o masuta ?! Asa ca m-am hotarat ca e momentul sa reiau preocuparile intelectuale la lumina lumanarii.

Aveam de terminat o carte in week-endul asta si de scris un post despre asta. Nu atat de obligatie, cat de drag - si cititul, si scrisul. E o carte pe care mi-am dorit-o mult, pe care am primit-o cadou si care mi-a placut, din cat am citit, atat de mult pe cat ma asteptam sa-mi placa. Nu dau detalii, o sa scriu postul :)

Asa ca lectura, desi putin chinuita din cauza luminii slabe si din sursa unica, a fost o incantare. Asa de incantare ca am simtit nevoia sa imi iau notite, asa, aproape pe intuneric. Am zis ca stiu pe unde sunt toate alea pe de rost, deci am fost in stare sa gasesc in haosul din geanta agenda Moleskine si pixul cu varf subtire special pentru scris in ea :) Si mi-am luat si notitele. Foarte asiduu !

Cand deja imi obosisera ochii cam prea tare de la lumina slaba, a venit curentul. Chiar daca as putea sa ma descurc cu mai putina energie electrica, lumina imi cam e indispendabila. Probabil ca la televizor as putea renunta, mai ales daca iau in considerare teancurile de carti si reviste necitite.
Totusi, nu cred sa am chef de pene de curent prea curand ! Vremurile vechi, in care, doar cu mama acasa si la lumina lumanarilor de cununie ale alor mei, imi faceam temele, ca un scoler de clasa I sarguincios ce eram, in care mancam peste marinat, pentru care am pastrat o slabiciune pana in ziua de azi, si stateam langa soba sa ma holbez la luminile aruncate pe pereti de flacari - vremurile alea s-au cam dus :)

PS. Uite ce-a scris Alina pe Cenusa. Poate de-acolo aveam senzatia familiara a propos de titlu - si uite cu mintile mari se intalnesc :)

Read more...

Acum, pe micile dumneavoastra ecrane

miercuri, 6 ianuarie 2010

"Nu fii nepasator" zice in autobuz, pe ecranul din spatele soferului care arata foarte frumos statiile, traseul, timpii pana la urmatoarea statie si pana la capat, strazile invecinate si poze cu catei si pisici - foarte dragalasi de altfel. Asta cu "nu fii nepasator" e dintr-un clip, parte din campania ministerului de interne impotriva traficului de personane.
Eu as contribui cu mare drag la o campanie a ministerului - fie el si de interne - impotriva prea multor de i prin diferite cuvinte !

"Esti trist ? Esti vesel ? Esti..." nu mai stiu ce zice dupa aia, mi se rupe filmul, dar mie imi vine sa zic "Esti schizo ?". Asta e o reclama la nush ce numar la care sa suni ca sa vorbesti cu diversi invizi fara ocupatie. Ma rog, nu obiectul reclamei e in discutie aici, cat starile contradictorii si de fapt diametral opuse pe care se presupune ca le "traverseaza" publicul tinta. Ingrijorator, pe bune !

Intr-un promo pe un canal de filme la Alias: "Cindy Bristow...". Ma rog, poate ei au zis "Sidney", dar eu nu asta am auzit. Mai e si plin de Cindy din Scary movie pe ecrane zilele astea !

Mai am niste exemple - niste episoade dintr-un serial, difuzate si redifuzate fara subtitrare, alte episoade din acelasi serial, de asemenea difuzate si redifuzate cu subtitrarea cu un decalaj de 1-2 minute fata de sunet si de actiune, promo-uri si trailere intrerupte in mijlocul... oricui ar fi, emisie intrerupta de la cateva minute la o ora si ceva, seriale cu actiune si limbaj violent la ore la care si bebelusii sunt treji, si o gramada de alte chestii pe care nu mi le mai amintesc la ora asta. Nu de alta, dar cam 2 saptamani cat am fost telespectator fidel am vazut o gramada de chestii !

Ce naiba ma, nu se mai uita nimeni ce tranteste pe afurisitele astea de ecrane ?!

Read more...

Cel mai bun lucru

duminică, 3 ianuarie 2010

...pe care l-am facut anul trecut. Sau cel putin in ultima zi a anului trecut :)
De cate ori am cumparat brownies de la Snack Attack (am mai luat si din alta parte, dar alea mi-au placut cel mai tare), eram convinsa ca asa ceva nu se poate face in casa omului, ci musai doar in cuptorul de fabrica - daca putem sa ii zicem asa.
Deci traiasca Jamie, furnizorul retetei, chiar daca ale mele n-au iesit chiar "bloomin' brilliant", dar au iesit totusi destul de bine ;)



PS. Estimez ca de maine s-a terminat cu bucatareala :D Caut bucatareasa. Si menajera !

Read more...

  © Blogger template Leaving by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP