Blog Widget by LinkWithin

Felicia, eu

joi, 10 iunie 2010

De la o vreme am tot felul de discutii cu prietenii - de fapt mai mult cu prietenele mele, ba chiar am inceput sa gasesc subiectul prin blogosfera. Stiti, in stilul "universul trimite semne".
Suntem la o varsta la care adultul din noi a ajuns la maturitate, daca pot sa zic asa. Cu serviciu si responsabilitati de ani buni, la casele noastre, ne facem piata singuri, ne facem de mancare, ne spalam rufele, ne cumparam carti si haine singuri, ce zic eu - unii dintre noi au copii deja. Bucurii mai mari si mai mici, ratari mai mari si mai mici, griji, impliniri, ma rog, toate alea de trebuie sa le faca un om de capul lui, de la un moment dat.
SI totusi, nu incetam niciunii/ niciunele sa fim copii parintilor nostri si sa ni se reaminteasca lucrul asta la fiecare interactiune pe care o avem. Fie ca ne considera vietile nu suficient de implinite, fie ca ne demoralizeaza, fie ca ne considera preocuparile si inclinatiile si preferintele ca fiind nesemnificative. Nu stiu pe nimeni care sa nu fi avut cu parintii macar o "discutie revelatoare", in urma careia sa nu fi ramas furios sau doar amarat de neputinta si neintelegere.


Poate sa fie doar diferenta de generatie - 25 de ani distanta intre tineretea ta si a alor tai e mare lucru in general. E cu atat mai mare lucru in cazul generatiei mele, adolescenta la momentul '89 si respectiv a parintilor nostri la inceputul crizei varstei mijlocii, in acelasi moment. 20 de ani astia au trecut in mod atat de evident peste noi, mult mai evident decat ai 20 de ani diferenta intre generatia parintilor si a bunicilor. Atatea situatii s-au schimbat, atatea paradigme sociale si mecanisme de reactie intima, atatea reguli si modalitati de comunicare - incat nu cred ca a mai ramas piatra pe piatra.

Inevitabil totusi, am ramas agatati in relatiile cu parintii nostri guvernate la modul traditional, in ciuda vointei si tendintei de eliberare. Eu una sunt un exemplu graitor - sunt genul traditionalist care crede ca parintii trebuie respectati si in acelasi timp genul modern si rebel care crede ca viata trebuie traita pentru sine si independent de guvernarea si conditionarea parinteasca, fie ea si protectoare sau salvatoare.

Resentimentul pentru dependenta asta si pentru prapastia de mentalitate intre generatii ramane insa. Si pun pariu ca si parintii sunt la fel de frustrati de modul in care se intampla lucrurile - unii mai brutal "eu te-am crescut si tu asa ma rasplatesti", altii mai (fals)preocupati "mama, eu iti vreau doar binele", altii cu tendinta evidenta de santaj emotional "of, ca nu mai apuc sa te vad si pe tine la casa ta".

N-as fi scris despre asta daca subiectul nu s-ar fi repetat obsesiv in multe converstatii din ultima perioada. Dar mai ales am scris datorita filmului vazut in seara asta - "Felicia, inainte de toate". A fost o vizionare pentru bloggeri, daca am inteles bine, organizata cu sprijinul Tabu.


Povestea Feliciei e atat de simpla si atat de comuna prin extrapolare: de 19 ani are o viata intreaga separata, a ei, cu un copil si un fost sot, departe de tara si de parinti. In fiecare an isi face vizita ritualica "acasa". Cu care ocazie, relatiile cu familiile ei - mama, tata, sora, copilul, fostul sot se urzica, se inflameaza si dor teribil. O zi, o singura zi in viata Feliciei e o sectiune transversala din toate vietile tuturor familiilor care ne au pe fiecare din noi in stapanire.

M-am regasit teribil in Felicia - vorba Ozanei Oancea, actrita din rolul principal, in discutia de dupa film (da, a durat inca o ora, si inseamna ca a fost interesant) - nu neaparat i-am regasit pe ai mei in toate detalii, poate chiar prea putin, dar pe mine da, si reprosurile noastre nerostite dar prezente la revederile ocazionale, tot asa. A propos, m-am regasit in Felicia si fiindca in viata mea am pierdut avionul de 4 ori si stiu mecanica interna a rezolvarii situatiilor :)

As vrea sa vad filmul asta cu prietenele mele - sau as vrea sa il vada si ele, ca sa ne vindecam macar un pic de senzatiile apasatoare si de "sfarsitul lumii si luminii"  care ne incearca uneori in relatia cu "ai nostri". Se rezolva pan' la urma, exista scapare, exista eliberare si exista lumina.

Ii multumesc Cristinei Bazavan pentru invitatie si mi-ar placea sa multumesc celor din echipa filmului - Razvan Radulescu, Melissa de Raaf (regizori-scenaristi), Ada Solomon (producator) si mai ales Ozanei Oancea pentru ca asa de tare s-au expus noua, celor din sala, mai mult decat prin film, intr-asa un subiect delicat.
Mai multe detalii despre film pe situl oficial.

2 comentarii:

Virtualkid 14 iunie, 2010 16:40  

Am citit cu placere ceea ce ai scris. Asta pentru ca am regasit multe dintre gandurile mele.
Nu stiu daca am sa vad filmul, insa, gandurile despre care am pomenit... m-au invadat. I-am avut pe parintii mei putin mai aproape!

Rita 14 iunie, 2010 17:06  

Virtualkid - multumesc pentru vizita si pentru aprecieri :) Sa stii ca si mie mi-a fost putin teama; de obicei evit filmele romanesti fiindca sunt prea pline de drame mici si grele de-o tona. Si m-am gandit ca si cu Felicia o sa fie tot asa. Dar nu, nu chiar. Filmul are si accente comice (despre care eu, ce-i drept, n-am mai scris); si la sfarsit te consolezi un pic ca viata/ situatia ta nu sunt chiar asa de dificile :)
Asa ca poate mergi - sunt curioasa ce impresie ti-ar lasa :)

  © Blogger template Leaving by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP