Blog Widget by LinkWithin

Motion sickness

vineri, 24 septembrie 2010

Nu mai stiu de unde a pornit si nu e imposibil sa fie doar ceva contextual. Dar de la o vreme mi se face rau de la mersul cu taxiul. Stiti, cum i se facea rau lui Penelope in „Woman on Top” daca nu era ea la volan.

Dar nu e asta, fiindca nu mi-e tot timpul rau. Aici intervine contextul. Mi-am luat acum ceva vreme un telefon destept, care e asa destept ca are internet pe el si pot imi satisfac dependenta verificand (a se citi "spionand") cate in luna si in stele pe retelele unde am eu conturi. Asta e scopul primordial, restul ca mai citesc un mail, ca ma pot orienta in spatiu sau ca pot sa gasesc informatii vitale fara ajutor in timp tare scurt, astea sunt cu totul neglijabile :P.

Asa ca dis de dimineata, pe la 10, fara macar sa fi baut cafeaua de trezire, ma si vezi in taxi gadiland ecranul telefonului destept, in cautare avida de informatii din vietile semenilor mei. La fel, seara tarziu abia iesita din birou, abia stins ecranul computerului, ca ecranul telefonului destept imi face cu ochiul.

Pana la telefonul destept, timpul in taxi era timp mort pentru mine. Nu pot sa citesc in masina, nici la drum lung, din cauza apropiata cu subiectul de fata. As putea vorbi la telefon – macar si pentru telefoane de verificare cu prieteni si familie. Dar mie oricum nu-mi place sa vorbesc la telefon si vorbitul in spatiul public mi se pare cam nepoliticos. Vorbitul intr-un spatiu public mititel, care contine un public de o persoana cu urechea palnie la conversatia ta e de-a dreptul exhibitionism.

Timpul in taxi era timp de meditatie, ganduri grele despre ziua care tocmai incepe sau tocmai se termina, intrare „in the mood” pentru munca sau pentru odihna, verificat peisajul urban, absorbit starea emotionala, nu intotdeauna pozitiva, a soferului de ocazie, scris in gand posturi pe blog care n-aveau sa vada vreodata lumina internetului, etc etc. Pricepeti, timp mort.

Ei, telefonul destept a omorat timpul mort – sau promitea sa o faca.

Dar natura potrivnica… Ca si acum multa vreme cu cartile in microbuzul de 2-3 ori pe an inspre si dinspre orasul natal, am constatat ca mi-e greu spre imposibil sa citesc de pe telefonul destept in taxi. Nu se intampla chiar de fiecare data – mai degraba seara, cand sunt foarte obosita, din care cauza ma gandesc ca asta ar putea fi o circumstanta agravanta.

Dar la fel de bine poate sa fie starea drumurilor, aparent chiar atat de proasta pe cat ni se pare tuturor. Desi traseul meu zilnic e rezonabil de central si strazile rezonabil de bune. Si chiar daca protestati, va sfatuiesc sa incercati si strazile din orasele de provincie, fie ele si foarte mari – cum am experimentat eu azi, de ma simteam intr-o caruta trasa de cai naravasi si cu osiile (oare?) balanganitoare.

Ar mai putea fi si starea suspensiilor masinilor cu care circul (oare? ma pricep la masini la fel de mult ca la carute); de exemplu, unuia din taxiurile cu care am umblat azi in Iasi ii tremura volanul de-a dreptul si nu ramanea nici macar 5 secunde in pozitia in care mainle agitate ale soferului il tot trageau. Desi marea majoritate a masinilor de la firma cu care merg au mai putin de 5 ani si sunt masini adaptate la traseele si spatiul carosabil bucurestean (Logan, mandria tarii).

Ar mai putea fi si stilul smuls de conducere al multor taximetristi de Bucuresti. Doamne, zici ca-s la raliu cu totii, mai ales de cand traficul s-a mai aerisit un pic. Nu o data i-am zis cate unuia „Nu va suparati, si io ma grabesc, da’ parca as vrea sa ajung acasa, nu la spital”. Trag de volanul ala in toate partile si schimba vitezele de parca maneta aia ar fi un facalet in ceaunul cu mamaliga - doar-doar mai castiga 2 centimetri in trafic.

Unul pe care l-am nimerit de 2 ori intr-o saptamana, dupa ce prima data m-am tinut inclestata de portiera fiindca aveam senzatia ca ori o sa dau cu capul de scaunul din fata, ori daca se chinuieste mai tare o sa ies prin parbriz de-a dreptul, si pan’ la urma i-am zis s-o lase mai moale cu viteza, asta carevasazica imi zice de cum ma urc „mergem tot asa, mai incet, doamna ?”. Afurisitul.

Unul care m-a hurducat intr-o dimineata chioara de devreme ce era in drumul spre aeroport i-am zis „nu va suparati, is si eu un om, nu un sac cu cartofi”. Ala macar a avut bun simt si s-a scuzat temeinic.

Ultimul vitezoman m-a prins cu telefonul in ochi intr-o seara. Cum ziceam, ori unde eram obosita si ma durea un pic capul - si ochii, de la calculator – si cititul in ecranul mititel, in inuneric numai bine nu-mi facea, ideea e ca nu trecusem de primul sfert al drumului ca simteam ca se invart taxiul si strada cu mine. Aveam si stomacul agitat de la cam multa cafea (eram chiar in primele zile dupa concediu si adaptarea la ritmul obisnuit cam grea). Asa ca ma simteam ca si cum as fi facut curse cu liftul in sus si in jos intr-o cladire foarte inalta. Stomacul pendula intre cavitatea toracica si cea abdominala (poate sa fie anatomic imposibil, eu asa simteam).

Asa ca pana la urma, cand treceam in goana peste Magheru ca sa intram pe Maria Rosetti, i-am zis sa mearga mai domol. Si unde nu ma trezesc ca pufneste in ras “cum sa merg incet ??! eu nu pot sa merg incet, de la natura, doamna ! Ia uite cum e semaforul verde si eu sa nu merg repede sa il prindem ??!” Hai nu ma-nnebuni. Stii cum e cu semafoarele astea, neica ? Se pune verde, dupa care se pune rosu, dupa care, ce sa vezi, iar se pune verde. Acuma imi era si rau si imi si sarise tandara – eram aproape un monstru. Zic: “Avem 2 optiuni: ori mergeti mai incet si ma duceti la destinatie in buna pace, ori dvs. alergati dupa semafoare si eu vomit in masina asta asa curata si frumoasa !”. Stiti cum s-a potolit ? Instant ! Aveam impresia ca stau pe canapeaua de-acasa, nu intr-o masina cu sofer turbat. Si de-al naibii: “vedeti ca se poate?”.

Ironia e ca peste doua seri iar am dat de el, si ce crezi ca-mi zice “mergem incet, domnita, sa stiti ca mi-e frica de treaba aia…”. HA !

Asa ca, vedeti, sunt cam nelinistita. Sa fie din cauza mea, sau nu prea ?

Chiar asa, sa am eu telefon destept si sa nu-l pot folosi chiar in situatiile in care as avea nevoie sau chef sa folosesc un telefon destept ?!

Read more...

Spectator la mall (cont)

joi, 23 septembrie 2010

In urma unor repetate excursii in numitul loc de pierzanie, as dori sa institui niste "rules and regulations" pentru spatiile publice*.
Conform acestora, sunt interzise o serie de lucruri si vor fi sanctionati urmatorii:

  • Barbatii care poarta pantaloni stramti sau pana. Nu, nici cei slabi si/ sau tineri nu sunt scutiti de aceasta sanctiune
  • Femeile grasute care poarta pantaloni stramti, mulati sau cu talie joasa
  • Femeile cu tenul inchis la culoare care se vopsesc blonde. Sanctiunea se aplica si chiar va fi dublata in cazul celor care folosesc fond de ten inchis la culoare sau au stat prea mult la plaja (fiindca insista in greseala).
  • Toti posesorii de slapi, fie ei si de piele/ cu paiete. Este permisa purtarea slapilor sport in zone de agrement si doar in aer liber, dar nu si pentru practicarea unor sporturi. 
  • Persoanele cu picioare si sau degete urate sau neingrijite (inclusiv calcaie crapate, unghii urate, murdare sau cu oja sarita) care poarta incaltaminte deschisa. Daca acestia poarta slapi, sanctiunea va fi dubla.
  • Persoanele care stau cu mana in sold, mai ales barbatii mici si grasi. Si femeile.
  • Barbatii imbracati in pantaloni si pantofi sport care insotesc neveste sau prietene imbracate in matase sau satin negru si cu tocuri cui. Respectivele neveste sau prietene vor fi sanctionate triplu, plus pedepsirea cu ne-dusul la mall timp de minim 4 week-enduri consecutive. Barbatii vor fi instruiti sa se asigure ca nevestele sau prietenele oricum nu se imbraca asa, cu exceptia cazului in care au bilete la bal mascat.
  • Copiii cu probleme de vedere care au bretonul mai lung de sprancene. Copiii si parintii lor vor fi sanctionati in aceeasi masura, fiindca nici pe unii nici pe altii nu-i duce capul la mare lucru.
  • Toate persoanele, indiferent de inaltime sau lungimea picioarelor, care poarta pantaloni cu turul lasat sau cu buzunare sub fese (pardon !).
Acest set de reglementari se supune unui proces permanent de revizuire si imbunatatire, pana cand unele atitudini sau tinute vor (re)deveni "(fashion) statement" si nu expresia lipsei unui bun simt sau bun gust elementar.

*Nu va convine ? N-aveti decat. Eu in tara mea proprie si personala, pe care am s-o fabric singura, am sa pun astea in loc de Constitutie.

Read more...

Iar cu antropologia. In aeroport, de data asta

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Sunt iar in aeroport si imi exercit ocupatia favorita de uitat la oameni. Dar azi mi-am cam gasit nasul, fiindca sunt in unul din cele mai mari aeroporturi europene, daca nu cumva chiar cel mai mare - Frankfurt (la un moment dat intrecuse Heathrow, acum nu mai stiu).

Problema cu nodurile astea aeriene - denumite de mine ad-hoc asa - e ca sunt mai rau ca niste furnicare. Ca sa fiu sincera, pe Heathrow n-am experimentat deloc aceleasi senzatii - poate si din cauza ca voiajul era european la ambele capete si circuitele de pasageri mai complicate erau probabil mai degraba in terminalele cu destinatii in America si Asia. Acum, daca ma gandesc bine, la intoarcerea de la Londra am trecut printr-un mic furnicar care implica set complet de pasageri Alitalia, corespunzator de agitati, zgomotosi si... aspectuosi :D
Si daca tot zic de Heathrow - sa va mai zic inca o data ca am adorat cartea lui Alain de Botton - A Week at the Airport, scrisa chiar acolo. Si am in compunere un post despre asta de foarte multe luni de zile - probabil ca nu i-a venit vremea sa iasa la suprafata, dar si cand i-o veni...

La Frankfurt insa experimentez intr-adevar terminalul plecari internationale, in sensul de globale. Ma rog, de fapt e vorba de zona din Terminalul 1 dedicata "US Flights". Pana acum am avut prea putin de-a face cu cetateni americani, iar cu continentul - deloc. Asa ca pentru adevarata diversitate culturala pe care o are natiunea asta nu m-au pregatit nici filmele (apropos, a mai observat cineva ca nu exista echipa de ceva - politisti, criminalisti, avocati, pompieri, doctori - care sa nu reprezinte politically corect diversitatea etnica americana ?). Poate doar filmuletul din consulat la care m-am uitat aproape emotionata in timp ce asteptam la interviul pentru viza. Erau acolo oameni de toate etniile si de toate culorile (nu o zic peiorativ, doar ca in momentul asta nu-mi vine in gand un cuvant mai corect de-atat) - si toti astia ziceau "I am America".

N-as fi crezut asta despre mine, dar resimt un pic de soc cultural (sau emotional?) inca inainte de sa ajung in America. Am mai simtit asta in metroul care m-a dus de la aeroport pana  in centrul Londrei si in care numarul de negri si oameni albi era egal, daca nu cumva chiar in favoarea negrilor. O situatie in care nu mai fusesem niciodata pana atunci.

Sunt niste studii care au stabilit ca suferim toti de o forma de narcisism care face ii placem pe aceia care au aceleasi trasaturi ca noi - e o forma de adoratie in oglinda. Deloc rational, ci pur instictual. Nu degeaba si vorba aia cu " cine se aseamana se-aduna"  - poate sa fie vorba si despre trasaturile fizice si despre cele de caracter.

Povesteam din Riga ca nu m-am simtit deloc diferita pe-acolo - si ca m-as fi putut amesteca usor printre oamenii aia. Ei, in aeroport in Frankfurt, in zona din Terminalul 1 dedicata "US Flights" nu ma simt deloc asa.
Nu neaparat ies in evidenta, dar parca nici nu ma confund cu peisajul (ceea ce prefer sa fac de cele mai multe ori).
Acuma  puteti sa radeti sau sa ziceti cat de gresit gandesc. Sau simt :) Si cand ma gandesc ca vroiam sa scriu mai degraba despre valurile de pasageri si efectul lor asupra vietii aeroportului...

Poate e din cauza ca am avut prea mult timp de stat in aeroportul asta. Ma duc sa-mi iau o cafea, ca mi-e somn si mi-e frig si cele doua stari se accentueaza reciproc.

Read more...

Spectator la mall

miercuri, 8 septembrie 2010

Chelnerii de la restaurantul chinezesc din mall sunt tare priceputi, debarasatoarele nu prea spre deloc, iar patronii chinezi sunt simpatici foc. [Later edit: am mai fost pe urma acolo, ma declar ne-impresionata de toti si nu cred ca o sa ma mai duc curand.]
Cum stau cu fata spre foodcourt, pe canapele de plastic, undeva in stanga e un flacau cu creasta, din aia tepoasa in toata regula. Nu-mi dau seama daca mai e cu cineva - nu mai vad de peretele restaurantului - dar e suficient de agitat cat sa intretina dispozitia unei mici orchestre de alamuri.

Chiar in fata mea sta o pustoaica, iar baiatul de langa ea trebuie sa fie prietenul, desi pare sa aiba mai putini ani ca ea. Vorbesc despre relatie, se vede, fiindca ea are ochii rosii si el are o moaca serioasa.

Undeva dreapta lor e un tip cu fata ascutita si patratoasa in acelasi timp, arata ca un spiridus irlandez pus pe rele. E cu un cuplu - ba nu, stai, fata cu buze rosu turbat e iubita lui. Hmmm, la prima vedere am crezut altfel - cred ca e mai atenta la baiatul celalalt (sta cu spatele la mine si nu vad decat ca are o camasa cuminte) decat la prietenul ei...
Ei ca sa vezi, tipul cu creasta si asta cu barbia ascutita se cunosc; te uita ce lume mica...

Astia mici din fata mea au niste fete trase si dupa ochii ei plecati cred ca se lasa cu lacrimi de despartire. Ciudat e ca discutia si despartirea par sa fi fost ideea ei., dar tot ea plange.

Creasta si barbia au o conversatie animata, ca si cum nu s-au vazut de mult - ooold buddies. Prietena cu buzele rosii e in continuare ochi si urechi la baiatul cu camasa cuminte. Presimt ca scena cu adolescentii in pragul despartirii o sa se repete - doar ca buzele rosii nu au vocatie de victima si totul va fi pe uscat.

Doar ca sfarsitul asta nu-l mai prind azi - vine nota si am si plecat !

Read more...

  © Blogger template Leaving by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP